calatorii, carti, copii

„This is how we do it” nu e o carte doar pentru copii

Orice carte din cele pentru copii nu e niciodată doar pentru copii. E și pentru părinți și pentru copiii lor interiori și pentru mătuși și pentru bunici, ba chiar și pentru vizitatori sau vecini. Ca de altfel și invers. Orice carte pentru adulți poate deveni o carte pentru copii, mai ales când ei vor să știe tot, iar ție îți e drag să împărtășești din cartea ta „din seara asta”.

Avem zeci de cărți din care le citim copiilor, în vreo cinci locuri din casă: dulapul lor, alte două etajere din dormitorul lor, două în sufragerie, biblioteca, marginea patului nostru, dulapul de sub televizor. Am vrut inițial să fac un colț dedicat pentru cărți, aproape de o canapea sau de o saltea. Apoi mi-am dat seama de volumul lor crescător și poate tocmai de aceea am găsit această scuză pe care tind să o folosesc, involuntar sau poate nu (muahahahaha) ca argument: că e bine să fim înconjurați de cărți, din orice sursă. Că cititul se poate întâmpla oriunde, poți oricând să iei o carte și să o răsfoiești. Și funcționează. Fetele asta fac, înainte să vin eu să le citesc sau când fac o pauză între alte jocuri sau primul lucru de dimineață sau primul lucru după ce revenim dintr-o călătorie, iau câte o carte și se așază în fund acolo unde apucă.


Mi-a plăcut întotdeauna să le aleg cărți copiilor, ai mei sau altora, să le citesc fetelor, să le las să răsfoiască, de când aveau 7-8-9 luni, nici nu mai știu de când au început să dea ele paginile unei cărți, mai bine sau mai prost legată. La sectorul “cărți pentru copii” o să mă opresc prima dată, de fiecare dată, online sau offline, la cărțile de la Editura Cartea Copiilor, Curtea Veche, Arthur, Vellant, Gamma, Univers, Usborne si la orice altă carte de la orice editură pe care o descopăr pe Book Depository sau oriunde.

Sunt cărți de toate felurile, de toate genurile, noi am trecut prin multe, prin basme de-ale noastre sau alte altora, prin Prâslea, Ileana Cosânzeana, Tinerețe fără bătrânețe, prin povești Disney, prin poveștile fraților Grimm, prin cărțile cu Miffi, cu Pippi Șosetica, cu Ema, cu Nils, cu iubitul nostru Max, cu Greta, cu Alice, cu Clopoțica, cu Arpagic, cu Copiii Pădurii, cu Fred, cu Clifford, cu Micul Prinț, cu peștișorul Tiddler, cu pisica Tabby McTat, cu cățelul Spot, prin multe și frumoase. Acum însă, mă gândesc la cele superbe dintre cele mai grozave, unele deja enumerate mai sus, dacă-mi suportați gradele de comparație și de plăcere. Cărțile frumoase, sincere, ilutrate atent și cu grijă, despre copii și adulți, despre oameni în general, despre umanitate, prietenie, compasiune, înțelegere. Cărțile scrise simplu, în cuvinte mai multe sau mai puține, firești, cărțile care chiar și atunci când sunt sofisticate, folosind vreun sistem de simboluri, ele sunt toate despre ceea ce a fost și poate fi în continuare adevărat și pur în sufletul nostru: iubirea, prietenia, bunătatea, libertatea, curiozitatea.

Citesc aproape fiecare carte pe care o cumpăr pentru ele, înainte să o deschidă ele. Din curiozitate, din impulsul de a vedea cum sunt folosite anumite cuvinte, uneori cu intenția, greșită sau nu, de a le schimba, din plăcerea de a descoperi prima și din obiceiul de a le spune numele unui personaj sau al unui loc despre care urmează să descoperim mai multe informații. Aș zice că fac un fel de teasing, dar e de fapt și oleacă de revealing. Și cred că le citesc înaintea lor, pentru vreau să mă ducă întâi pe mine povestea. Să am momentul meu cu orice poveste simplă, mai scurtă sau lungă, de fiecare dată generoasă în emoții.

„This is how we do it” este o carte superbă, apărută la editura Chronicle Books, gândită și ilustrată de Matt Lamothe, pe care am comandat-o undeva în vară de la Cufărul Copilăriei și am primit-o luna trecută. E foarte frumos desenată, e bine scrisă și legată. Insist cu legatul, căci știți cum e cu copiii și cărțile, căci și ele, călătoresc la pachet, oriunde merg stăpânii lor, chiar și la WC, lângă cadă, la bunici, ce să mai, oriunde. Sunt impresionată, deci, când observ aceste detalii. Le-am citit cartea fetelor în prima săptămână, în fiecare zi. Acum stă aici pe biroul meu pentru că vreau să scriu despre ea, dar știu că o să reluăm lectura. Pentru că e despre copii ca ele și în același timp copii diferiți, din toată lumea aceasta mare a noastră. E despre o zi din viața a șapte copii din țări și continente diferite: Daphine din Uganda, Romeo din Italia, Ananya din India, Oleg din Rusia, Kian din Iran, Ribaldo din Peru și Kei din Japonia.

Când deschizi cartea, vezi o hartă cu locurile în care trăiesc acești copii, apoi vezi fotografiile lor (există și un spațiu unde copiii tăi pot pune poza lor), apoi casele lor (casă cu etaj sau fără, apartament într-un bloc, de două sau mai multe etaje, apartament într-o vilă și tot așa), apoi familia lor, cu fiecare membru al familiei. Aici mi-a plăcut foarte mult să citesc mesajul „Aceștia sunt oamenii cu care locuiesc” în loc de alt mesaj, pe care cred că puteau să îl scrie, dar nu au făcut-o, și anume: „Aceasta este familia mea”. Și asta mă face să cred că într-adevăr, dincolo de legătura de familie, aceștia sunt oamenii importanți cu care împart același spațiu, care îmi sunt alături, cu care dorm și  mănânc și mă joc acum. Acești sunt, fizic, oamenii de lângă mine. Mai dai o pagină și afli cu ce se îmbracă acești copii la școală, unii au uniformă, alții nu. Apoi afli ce mănâncă fiecare la mic dejun, cel din Rusia cu brânză de capră, cu pâine, suc de mere și kasha, un fel de terci cu cereale și lapte (explicațiile anumitor cuvinte locale sunt amplasate la finalul cărții) îmi sună foarte bine. Altele sunt și mai bogate, cu orez, cu supă miso, cu cod, cu banane fierte, cum e cel din Peru. Desigur că sunt niște opțiuni gastronomice bazate pe specificul local colectiv, pentru că fiecare copil, așa cum știm, dimineața poate avea alegeri mai mult sau mai puțin exigente. Afli apoi cum arată fiecare școală, cât merge fiecare copil ca să ajungă la școală, cum arată clasa, cum e îmbrăcat și ce nume are fiecare profesor, sunt ilustrate băncile, rutina clasei, activitățile pe care le fac copiii în clasă. Afli apoi cum arată alfabetul fiecăruia, prin felul în care sunt scrise numele lor, din nou vezi ce mănâncă, de data asta la prânz, cum se joacă fiecare după școală, cum ajută fiecare în casa și în gospodăria lui, ce face fiecare copil seara. Obiceiurile sunt generale și generalizate, dar asta este un lucru pe care îl putem explica foarte simplu copiilor. Că în orice moment se poate întâmpla altceva și fiecare poate alege să experimenteze alt lucru, dar cartea îi ajută să descopere jocuri noi pe care alții le au și de care ei nu au auzit încă sau activități comune pe care le fac și ei și cu care se identifică. Spre final, afli cum doarme fiecare, cum arată patul, cu cine dorm în el. Iar după toate aceste desene, ajungi la o pagină în care se vede cerul, cu stelele și luna, iar „Acesta este cerul pe care îl văd noaptea” este, din nou, un text din care realizezi, că la sfârșitul fiecărei zile, dacă ne uităm cu toții pe geam, vedem până la urmă, aproape același lucru. La finalul cărții apar și fotografii reale cu cele șapte familii, pentru că povestea se bazează pe experiența și relatările unor copii reali, din familii care au locuit în același loc pe o perioadă mai lungă de ani.

E o carte care îi ajută pe copii să se pună în locul altora, să descopere obiceiuri și ritmuri noi de viață, să își întrețină curiozitatea, să își dorească să viziteze locuri noi, să călătorească, să accepte lumea, sa accepte orice rasa, orice tara sau diferenta, si sa o faca acum de cand sunt mici, iar cand vreodata vor fi pusi intr-o situatie in care le va fi mai greu sa accepte, sa le vina, poate, instinctiv. Iar pe noi, adultii, ne ajută, din nou și din nou, să confirmăm gândul că lumea aceasta este un loc minunat. Ca în reclama Discovery.

 

Și de asta sunt cărțile și pentru copii și pentru adulți. Ca să ne ajute să stăm locului cu corpul și să ne ducem departe cu mintea și cu inima.

PS: În timp ce scriu despre cartea aceasta, caut pe Google numele ilustratorului și intru pe site-ul lui, Matt e din Chicago, textele de pe site sunt oneste și emoționante, apoi caut despre ideea lui de a scrie și de ilustra această carte, de a găsi copii și familii reale după care să se inspire și cum pentru acest demers a cerut ajutorul multor prieteni de-ai prietenilor prietenilor prietenilor și ajung și la un alt review al cărții, care are un titlu aproape similar. Îmi plac aceste coincidențe, tocmai pentru care, deși mă gândeam să rescriu, o să las titlul așa cum l-am gândit, căci asta nu e publicitate („s-a mai făcut”),  ci e un gând pe care acum îl împart cu Leah, autoarea articolului, și ea, din ce observ, pasionată de gătitul brioșelor. Găsesc apoi și review-uri oferite de copii, ba chiar și un video despre carte. Felicitări, tuturor.

 

Standard
calatorii, personal

Eu sunt Ana și pierd lucruri

E miercuri, am plecat cu barca din Koh Samui și ne îndreptăm spre parcul natural Ang Thong. E un drum mai lung, dar nu atât de lung cât să ne plictisim. Mai ales că sunt alături de nouă fete vesele și dragi, dintre care una, în mod deosebit, este sufletul oricărei întâlniri și petreceri. Vorbim, ne fotografiem, ajungem la parc. Parcul e de fapt o bucată de pământ plină de copaci înalți, de cocotieri, de plante și liane, de stânci și în rest, împrejmuit de apă. E un colț de rai. Aș vrea să stau la plajă, să intru în apă, dar mai bine urc și văd o lagună de sus, apoi cobor și o văd și de jos, văd pești, arici de mare, sub apa e viață și e superb. Urc din nou niște trepte care de fapt sunt niște stânci, mă țin de sfoară, mă opresc la fiecare 100 de m, mai fac o poză, e viață peste tot în jurul meu, sunt șopârle și insecte și fluturi, într-o parte se vede cum cerul se unește cu marea, de fapt cu Golful Thailandei, I take a moment sau în traducere liberă, îmi iau un moment și mă gândesc la poveștile pe care mi le cer fetele la somn, despre călătoriile noastre pe mare, pe o barcă a cărui căpitan e Hugo și cu care de fiecare dată, mergem să găsim punctul în care cerul se unește cu marea (și nu-l găsim). Aici pare că-l găsesc, de-abia aștept să le povestesc și lor. Mai urc, ajung în vârf, e frumos, cum să descrii frumosul acesta.

IMG_1258IMG_1259IMG_1263IMG_1313IMG_1406IMG_1343IMG_1377IMG_1382IMG_1384IMG_1420IMG_1445IMG_1471IMG_1450IMG_1470IMG_0595.JPGimg_1480.jpgAm două ore la dispoziție din care una și jumătate a trecut, deci o iau iar în jos, începe să plouă, o ploaie deasă și măruntă, eu sunt în șlapi pe pietre, nu am umbrelă, nici pelerină, nici rucsac impermeabil, ca toți călătorii cu experiență și memorie. Am o geantă din pânză, de la Atelierul de Pânză, primită anul trecut la The Power of Storytelling. Și în interiorul ei e telefonul, e aparatul de fotografiat, e o carte, Lumea lui Momo, sunt mai multe. Și-atunci cobor rapid, mă împiedic, mă ridic, mi-e teamă și milă de telefonul meu deștept și cu multă memorie, de aparatul meu cu multe amintiri în el, de cartea împrumutată. Curg toate apele din toate direcțiile. Ajung la barul de pe nisip, mă adăpostesc și verific. Incredibil, dar adevărat, toate sunt în stare bună, mai puțin cartea. Așa mă bucur, că scot telefonul și filmez ploaia, să le arăt fetelor, să vadă și Radu cum e udat un colț de rai și cum oamenii sunt relaxați, acum și eu, se aude o muzică, lângă mine stă o chinezoaică mică, într-o geacă cu căpșuni desenate pe ea.

IMG_1497

Coboară toate fetele, ghidul ne cheamă pe barcă, luăm barca de lemn, și ea mai mică, care ne duce la barca mai mare și-acolo scot tot la uscat. Aparatul, cartea, sarongul, sticla, mai puțin telefonul. Telefonul nu mai e nici în geantă, nici în buzunar, nici pe masă, nici sub ea.

E joi, scriu pentru un site, îmi vine o idee, rescriu, caut imagini, iar modific ceva la un paragraf, merg apoi în oraș, am o programare, e frig, dar ce bine că și eu sunt îmbrăcată potrivit. Merg să iau cereale, fulgi de porumb, intru 5 minute, pe ceas, la Miniprix, nimic interesant la ghetele pentru copii, merg să iau pâine, Bună ziua, Bună ziua, fetele acestea de la Pain Plaisir sunt de fiecare dată o încântare, iau două baghete, am mâinile pline, ajung la mașină, arunc tot pe scaunul din dreapta și plec spre casă. E ora 3, multe mașini pe stradă, parcatul este, desigur, o corvoadă, găsesc însă un loc, opresc motorul, gata, stop. Strâng cumpărăturile și atunci îmi dau seama că nu am portofelul. Nu e nici pe scaun, nici sub scaun, nici în geantă, nici în sacoșă.

Dintotdeauna am pierdut câte ceva. Pe unele poate doar le-am uitat, altele mi-au fost furate, unele mi-au scăpat. Nu știu ce stă în spatele acestei neatenții. Poate stă doar neatenția, poate Universul încearcă să îmi spună, să o las naibii de grabă, și să mă concentrez  mai bine, să fiu mai organizată, să fiu mai împăcată că nu pot și nu e nevoie să le fac pe toate, să ajung peste tot, să fotografiez tot. Poate însă, dincolo de neatenție, e vreo durere, vreo neîmplinire, ceva acolo, mic, de când eram eu mică. Pentru că nu pot să știu, și pentru că în viață uneori e bine să-ți pui întrebări, dar alteori e bine să fii doar bine cu tine, o să urmez prima rută și o să încerc să fiu mai puțin grăbită, mai cu picioarele pe pământ, chiar dacă o să am în continuare și capul în nori.

Am tot pierdut cercei, ochelari, vai de mine, câți ochelari, cărți, cărți de vizită, nasturi, CD-uri, haine, bani, în general, dar și la ceva joc în Monaco (deși, acolo, pierderea banilor pare un obiectiv în sine), am pierdut o pereche de cizme maro din piele întoarsă de care eram îndrăgostită, am pierdut portofelul, desigur că altul de fiecare dată, buletinul, telefonul, era să îl pierd și pe Radu, după cum povesteam cu trei zile în urmă, dar cred că ceva m-a ajutat.

Cred că toată energia bună, toate gândurile frumoase, urările din zilele de naștere și cu orice altă ocazie, karma asta până la urmă, e ceea ce mă ajută să îmi tot găsesc lucruri atunci când le pierd.

Azi, cineva, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a găsit portofelul, l-a lăsat la o farmacie, farmacista a sunat la banca care îmi emisese cardul, de la banca m-au sunat pe mine și uite așa am revenit, fericită, la farmacie să îl ridic și să mulțumesc. Și doamnelor și Universului și tuturor celor care se gândesc cu drag la mine.

Iar miercuri, pe 4 octombrie, ghidul din Thailanda, să îi dea și lui Dumnezeu sănătate, s-a oferit să mă conducă cu barca mică, înapoi spre parcul Ang Thong. Am luat-o încet, lăsând fetele în așteptare și turiștii de pe barca mare, în uimire. Ne-am apropiat de țărm, ghidul a strigat, a întrebat de telefon, eu i-am zis ce cred, că probabil l-am scăpat la bar, i s-a răspuns de la bar, pe bar nu era, s-au uitat oamenii mai bine, era căzut în nisip, lângă bar, așa că am recuperat telefonul, plin de nisip, dar protejat de folie. M-am întors, tot fericită, turiștii m-au aplaudat, fetele m-au îmbrățișat, iar eu cu telefonul meu le-am filmat cum s-au unduit și au dansat pe tot felul de melodii și cu tot felul de oameni, chinezi, indieni, spanioli, pe drumul de întoarcere în Koh Samui. A fost magic. Și reîntoarcerea și regăsirea telefonului și comentariile unui thailandez adresate Mariei și povestite de ea: „Your friend…Comes back…Maybe OK”.


Vă mulțumesc, deci. Vouă tuturor. Și lui Thomas French. Știe el de ce. Poate și voi. Eu nu povestesc ca el, dar și mie îmi place să povestesc.

Standard
cuplu, personal

36 de ani, dintre care mai mult de 16 cu mine

Azi e ziua lui Radu. Radu care îmi este soț și prieten și iubit și partener de ceartă și de călătorie, și de sex și de făcut copii.

Azi e ziua lui și de cele mai multe ori nu am știut ce să îi ofer de ziua lui. Ce să îi cumpăr, ce surpriză să îi fac, cum să îl fac să simtă toată iubirea asta, dincolo de toate zilele în care mereu sper să o simtă. Un masaj, anul asta Thailandez, o excursie la Roma, o petrecere surpriză, o scrisoare, un ceas, un telefon, orice să fie, numai haine nu, că acolo nu îi place ce îi iau. Iar atunci când l-am nimerit a fost cu un pulover scump, dar care era și superb și era clar că nu are cum să se opună.

Îl știu de 19 ani. Din vara anului 1998, când a venit la mine și m-a invitat la dans și la vorbă și la table. Eram într-o tabără la Poiana Mărului, iar tabăra era, parcă, spre sfârșite. Aș putea să spun că îl cunosc de atunci, dar adevărul este că nu știu așa multe despre el. Și asta pentru că Radu e surprinzător. Face surprize, rar, dar pentru că se întâmpla așa, au efect neprevăzut garantat. Când ți-e lumea mai dragă sau mai puțin dragă, face ceva la care nu te aștepți.

Nu știu ce bere preferă, deși bea cu plăcere, atunci când există, și Ursus și Heineken și Budweiser. Nu știu ce cărți îi plac, dar citește ce îi dau eu. Nu știu ce muzică preferă, dar ascultă cu mine Jay Z. Nu știu dacă îi plac de fiecare dată călătoriile în care îl invit, dar vorbește cu încântare, la întoarcere, despre fiecare. Nu știu de unde are dantura perfectă, nu știu de unde îi vin ideile, nu știu cum de m-a lăsat în Thailanda, nu știu de ce uneori sforăie și alteori nu, nu cunosc multe, dar știu că e un tip minunat.

Radu e hotărât. Nu înțelege de ce unele decizii sunt greu de luat. Pentru că el are un mecanism logic în tot corpul care știe lucruri. Știe unde găsește tricourile care îi plac, blugii, pâinea, icrele. Știe unde și cum să caute ca să găsească.

Radu ar putea avea același job, aceeași casă, aceeași pereche de pantofi sport o viață întreagă. Nu-i plac schimbările, graba, planurile. „Vedem, vedem”. Iar apoi se face duminică dimineață, se trezește și te conduce spre mare. A noastră sau alta. Este cel mai spontan om calculat pe care îl cunosc.

Radu nu vorbește mult. Povestește despre job, despre copii, despre părinți, despre un meci de tenis, dar în rest, tace și face. Nu desface firul în patru, nu pare că se chinuie, ai impresia că știe exact ce, cum și când trebuie să facă. Ar fi un super agent 007.

Radu are răbdare. La vizionări de apartamente, la notar, la bancă, când se joacă cu fetele, când le culcă, când îmi caută porumb. Are și nerăbdare, iar asta demonstrează că este și normal și enervant. Simt că a avut răbdare și cu mine, când o perioadă am fost foarte mult mamă și mai puțin iubită.

Radu are ochii verzi. Frumoși, clari, așa de primăvară-vară. Îi țin minte din prima zi, când se uita la mine, de sub șapca lui înconvoiată în dreptul cozorocului. Mama lui are ochii lui, Milla are ochii lui și multe alte persoane au ochii verzi și frumoși și limpezi, dar parcă nimeni nu are privirea lui.

Radu a studiat Istorie, dar lucrează în Imobiliare. A fost și profesor și agent de asigurări și muncitor, iar acum este ceea ce nu credea că o să fie, dar este atât de pasionat și de priceput, încât ai impresia că a făcut-o toată viața. Iar într-o altă viață cred că a fost gangster.

Radu e impresionant, cuceritor, nu-l uiți ușor. Dacă l-aș vedea acum pentru prima dată, probabil nu m-ar surprinde să-l văd râzând. N-aș ști să zic sau să explic de ce râde, dar râsul lui ar umple toată camera, oricare ar fi ea.

La Radu, complimentele sună așa: Cu cine semeni așa frumoasă? Nu știam că ești așa de frumoasă. Îți stătea bine cu rochia aia de acum două săptămâni. Dar pentru că sunt sincere, sunt binevenite. Bogdaproste.

În ziua nunții, mi-a scris că sunt jumătatea lui. Nu știu dacă așa o fi. Știu doar că muncim la această conviețuire, iar asta ne ocupă tot timpul și merită tot efortul. Si totuși, eu sunt jumătatea cu care merge la aproape fiecare piesă de la Teatru Act.

Radu râde mult și glumește și mai mult. Are haz și pentru că știe asta, a transformat punctul lui forte, deși nu e singurul, în mecanismul lui de apărare, în metoda lui de destindere, de cooperare, de socializare. Mă uit la el cum glumește cu colegi, cu prieteni, cu părinți, cu fetele, e o sursă bogată de analogii. Râde și când e cazul și când nu e momentul și în lift și la restaurant și oriunde, ba chiar și atunci când eu încerc să fiu serioasă, responsabilă, sexi sau pur și simplu adorabilă. Și nu-mi iese.

Radu înjură în trafic. Oricât aș încerca eu să îl rog să nu mai facă asta, înjură instant șoferul care i-a blocat calea sau care i-a deranjat urechea. Iar dacă se întâmplă să fie înjurat primul, începe un battle de versuri, fără rimă, fără noimă, dar cu mult patos. E greu pentru mine de digerat, dar pentru el, probabil, greu de gestionat.

Radu mi-a spus prima dată că mă iubește, sincer, serios, printr-un sms, iar eu m-am bucurat atât de tare, încât i-am răspuns „Mulțumesc”. [Insert whatever joke here]

Radu își iubește mult părinții, deși nu le spune. Îi iubește cu drag de mâncarea pe care o primește de la ei, cu grijă pentru efortul lor, cu dor de anumite vremuri.

Radu are un frate și câțiva prieteni pe care tot frați pare că îi consideră.

Radu e cel mai bun tată pe care Zoe și Milla puteau să-l aibă. Gătește ouă ochiuri și omlete pentru fete, știe cel mai bine să le întindă untul pe pâine și să-l acopere atent cu dulceață, le-a schimbat zeci de scutece, le-a șters zeci de muci și le-a culcat de zeci de ori. Și nu a fost nevoie să îl rog de zeci de ori.

21125

Radu scrie cu mâna dreaptă, dar de fapt cu piciorul. Dar pentru că folosește mult limbaj non-verbal, nimeni nu-l mai întreabă de scrisul indescifrabil.

Radu e cel mai descurcăreț instalator și tehnician al casei noastre. Știe să repare orice, oricând, orice lampă, ușă sau joc defect, vrând sau poate uneori nevrând.

Radu cunoaște cel mai bine conceptul cerere-ofertă, și la job și acasă. Știe ce apartamente se caută, ce oferte de chirii există, cine are nevoie de un scaun de copil, cine vrea flori, cine vrea înghețată. Poți să îl suni la orice oră, cu orice problemă, te ajută, dar nu înainte de a face o glumă legată de problema ta.

Radu e fotbalist. O dată pe săptămână, dar și oricând se încinge un meci pe orice fel de pajiște. Joacă doar fotbal, dar se uită la toate sporturile lumii, pe orice device, la orice oră. La fel ca tata. Când nu e fotbalist, e pescar.

Radu e gurmand. Îi plac arome, texturi, filme în care cineva gătește, mâncăruri gătite de mama lui, de tatăl lui, de chefi, cu sau fără stele, mănâncă de oriunde, orice e bun. O ia lejer și în cealaltă direcție, pe căile nemisterioase ale junk food-ului, dar aici intru eu, pitic constant pe creierul lui, și îi zic și de mama și de tatăl junk food-ului, îi scot făina albă și zahărul (mai puțin când îi aduc Toblerone de la aeroport), lăsându-i peri albi, dar, sper eu, și sănătate-n plus.

Radu e magician. Mi-a găsit odată un inel pe fundul bazinului de la Bucov, iar azi, de ziua lui, mi-a luat mie flori.

Radu împlinește 36 de ani, dar când avea 17 și eu 16 și eram clasa a X-a și ascultam Vine vara, și de-abia ne cunoscuserăm de două luni, l-am părăsit. Nu știu ce mi-a venit. Au mai trecut ape, prieteni, iubiri de liceu, vise. L-am visat apoi, clar, într-o noapte, trecuseră doi ani, era pe vremea când dormeam în apartamentul de la parter, în patul cu tăblie verde, lângă balconul lung, cu viță de vie. În dorința și în visul meu demne de Coelho, m-am gândit la el, l-am așteptat să vină. Și a apărut o dată, a doua oară, a treia oară. Am numit destin a treia întâlnire din stația autobuzului 2, așa că ne-am dat una, oficial, pe 18 septembrie. Și de-atunci ne tot întâlnim și continuăm într-o uniune și însoțire prin viață, deși uneori pare că suntem la kilometri distanță. E matematică, dar de fapt e și chimie. Și când omul mă enervează, visul asta îmi vine în minte, iar și iar, și mă calmează.


Radu e familia mea, chiar dacă fiecare are deja și alta. La mulți ani, Radu, cu multe momente ce îți bucură și mintea și inima și corpul. Te iubesc chiar și atunci când simt că nu te iubesc deloc.

Standard
copii, personal

Aceiași copii, aceeași mamă, reacții diferite

Situația 1 – în care nu m-am gândit să zic mai nimic

Iau copiii de la grădiniță, educatoarea îmi spune că Milla n-a dormit. Ele sunt vesele, mergem împreuna prin parc, spre balet. Zoe revine în locul unde a mai făcut balet anul acesta, iar Milla începe și ea pentru prima dată, alături de soră-sa așa cum și-a dorit, căci fără ea nu mișcă nici un fir de păr cârlionțat. În ora de balet dansează, râd, Zoe își revede colegele, Milla se chinuie încântată să țină câte un picior frumos de-al ei în sus, le văd când într-o parte a sălii, când în alta, cu pași mici și hotărâți. Plecăm, traversăm din nou parcul, una vorbește cu stâlpii, alta vorbește cu mine despre cățărări. Urcăm în mașină și după 10 minute, cel mai mic copil își dă jos bretelele de la scaunul ei. „Pune-ți bretelele, te rog, Milla.” O mai las puțin, de cele mai multe ori și le pune singură, după ce își exercită dreptul de a se împotrivi. Acum nu vrea, eu încep să-mi pierd răbdarea, of, iar o luăm de la capăt, uneori refuză bretelele categoric, dar și eu sunt categorică la capitolul siguranță. Opresc mașina, i le pun eu, mă lasă (deși alteori țipă). Mai mergem vreme de două stopuri, și le dă iar joi. „Pune-le, te rog. Dacă nu le pui tu, o să fie nevoie să ți le pun eu”, îi tot zic. „Vreau să fiți mereu în siguranță chiar și pe cel mai scurt drum.” Mai avem puțin și ajungem acasă, într-adevăr. Iar cobor pentru că ea nu le pune, i le pun încă o dată, ea e supărată, eu furioasă. „Milla, eu te iubesc și vreau să știu că ești în siguranță. Nu te pot lăsa fără bretele.” Îi mai spun câteva, dar toate sună a comenzi. Coborâm din mașină, îi spun că azi nu vreau să o urc în brațe pânâ la etajul 4. Nu vreau și gata. „Sunt supărată și nu pot să te mai țin acum în brațe.” Țipă și plânge la fiecare etaj. O țin de mână, dar nu-mi vine să o iau și în brațe. Și ea țipăăă. Nu știu ce cred vecinii, știu doar ce e în capul și în stomacul meu. Acasă, se târăște pe gresie și se sprijină cu picioarele de mobilier. În timp ce curăț un cartof (Zoe iar vrea să facă piure), îmi aduc aminte ce mi-a spus educatoarea. N-a dormit copilul, n-a dormit la prânz, e în a treia ei săptămână de grădiniță (și de obicei doarme) și e trează de la 8 fără un sfert. Am uitat, nici nu mi-am dat seama. Puteam să îi spun că mi-e greu mie cu ea obosită, dar i-am spus că sunt supărată. Și-atunci mă întind și eu pe gresie și încep să fac ce face ea. Zâmbește, își schimbă poziția picioarelor, vine mai aproape. Facem așa câteva minute și apoi se ridică și se urcă pe mine. Eu o pup, ea deja râde. Se mai supără de câteva ori până la ora de culcare, dar eu sunt calmă și o pup de fiecare dată. Nici nu e nevoie să zic altceva.

Situația 2 – în care am gândit și am vorbit

Iau copiii de la grădiniță, azi au dormit amândouă, le spun că mergem la apartamentul pe care urmează să îl închiriem altei persoane, să vedem ce mai e pe acolo. Fostul chiriaș de-abia plecase. De-abia ce ieșise pe ușă cu câteva ore în urmă. Descui ușa, cheia se blochează, nu pot s-o mai scot, ce mama naibii, intru. Pe jos, în hol văd papuci, două umerașe, lângă cuier monezi, becuri, foi, în sufragerie lucruri aruncate. Încep să am un deja-vu. E fix ca atunci când am coborât în boxă, lacătul era spart, eram cu Zoe și am găsit multe lucruri răsturnate. Atunci chiar intrase un hoț și plecase cu o geantă mare de voiaj. Aici e vorba doar de un apartament răvășit (și de o cheie stricată), rămas în urma unui locatar care mereu l-a îngrijit, iar nouă ne-a plătit mereu la timp. Într-o oră, urma să vină o tipă la vizionare, iar eu mă uit la dezordinea asta și nu știu cu ce să încep. Încep până la urmă, iar din cinci obiecte, patru arunc și unul păstrez. Ce vraiște e. Spăl chiuveta, cada, oglinda de la baie, bine că există Cif în dulap. Arunc, arunc, fetele mă ajută și pun umerașele la locul lor. După care ele vor să se joace, găsesc tot felul de accesorii, o minge, un înger de cristal, o umbrelă, cutii de bijuterii goale, paie, lumânări. Mă întreabă dacă le pot folosi, vin din minut în minut la baie. „Lăsați-mă, vă rog, 5 minute, să fac curat aici.” Nimeni nu mă lasă. Entuziasmul întâlnirii cu atât de multe obiecte noi este prea mare ca să poată fi stăpânit. Realizez acest lucru, Doamne-ajută, și le spun cum mă simt, calm și apăsat. „Sunt dezamăgită pentru că am venit să vizităm acest loc și l-am găsit foarte murdar. Și în loc să ne jucăm și să povestim despre cum am locuit eu aici, trebuie să spăl.” M-au lăsat instant, și-au luat merele și morcovii, și-au făcut casă din umbrelă și s-au mai jucat acolo încă două ore, timp în care a și venit o fată căreia i-a plăcut mult apartamentul și ar vrea să-l închirieze.

Jur că așa s-a întâmplat.


Acestea sunt cele câteva fotografii și vederi care au mai rămas în apartament. Doar două dintre ele sunt făcute de mine, cea cu băiatul din Piața Națiunilor Unite de acum 10 ani și cea cu La Rambla de când am fost prima dată cu Radu în Barcelona.

Standard
copii

Azi am aflat multe lucruri despre Jocul Păcii Mondiale

Azi mi-am dus fetele la grădiniţă, Milla s-a despărţit, încă greu, de mine, apoi am scris nişte texte pentru un site, mi-am gătit o friptură, am mâncat-o tot cu roşiile alea bune de la Buniol şi seara am mers să aflu mai multe informaţii despre Jocul Păcii Mondiale direct de la tatăl lui, John Hunter. Domnul cu carismă și cămaşă colorată a vorbit la Hotel Sheraton, la invitaţia Şcoala Verita, despre jocul său renumit care, la început (şi cred că şi acum are acest rol) a ţinut loc de programă.

John Hunter e un profesor (şi muzician din ce am citit) de şcoală primară. Predă la clasa a IV-a la o şcoală în Virginia şi a inventat Jocul Păcii Mondiale. Deşi, iniţial, a intrat într-un program de educaţie experimental, despre studii sociale, cu elevi de clasa A IX-a dintr-o minoritate etnică. Şi acolo, neavând programă şi nici orar şi nici manuale, s-a gândit să abordeze altfel orele. Sfătuit fiind să „caute ce le place copiilor să facă, să descopere ce iubesc ei şi în jurul acestui lucru să îşi construiască programa”, John Hunter a observat că lor le plac boardgame-urile. Şi la început a pregătit o placă cu un desen, despre Africa. Apoi a introdus conceptul de gândire critică care înţeleg că pe vremea aceea era în vogă şi i-a lăsat pe copii să rezolve problemele Africii. Şi de-acolo jocul a evoluat, s-a dezvoltat, placa de joc în sine e mult mai mare, are mai multe nivele şi s-a transformat în Jocul Păcii Mondiale. E un joc care porneşte de la ideea de spaţiu gol (empty space). Un spaţiu care se umple apoi cu lucruri şi obiecte, de fiecare dată cu ajutorul copiilor şi viziunii lor. Este un joc despre toată lumea şi majoritatea problemelor pe care le întâmpinăm: foamete, sărăcie, specii ameninţate, încălzire globală, deversări chimice sau nucleare, probleme etnice şi multe alte situaţii de criză, cam 50 în total. Profesorul foloseşte clopoţelul, dă startul, alege un Prim Ministru pentru fiecare ţară, copiii de 9-10 ani (căci lor le este destinat, în principal, jocul) primesc câte un dosar secret, îşi aleg echipele, ţările, ba chiar le numesc cum vor ei, sunt patru în total, există şi o Bancă Mondială, precum şi Naţiunile Unite, fiecare ţară are trupe militare sau bunuri comerciale, unele sunt mai bogate şi altele mai sărace. Jocul poate fi câştigat, într-un timp dat, dacă participanţii îndeplinesc două sarcini: toate problemele trebuie să fie rezolvate şi fiecare ţară trebuie să aibă un nivel mai ridicat de trai faţă de cel de la începutul jocului.

COPIII ÎNVAŢĂ DESPRE PACE ÎN TIMP CE ÎNVAŢĂ CUM SĂ NU INTRE ÎN RĂZBOI

Jocul Păcii Mondiale îi ajută pe copii să înţeleagă şi să aplice conceptul de pace, să observe că există şi să vadă cum se poate aplica. Îi ajută să rezolve conflicte ţinând cont de lumea din jur, fără să intre în război sau să reducă, pe cât posibil, numărul luptelor între naţiuni. Iar dacă ei intră în război, este alegerea lor, ei pot pierde trupe, iar atunci când se întamplă asta sunt nevoiţi să scrie O Scrisoare de Condoleanţe către oamenii fictivi căzuţi în război. Iar scrisorile se pare că sunt foarte emoţionante. Ce exerciţiu minunat pentru copii care îi învaţă empatia şi consecinţele acţiunilor lor.

John Hunter îl consideră şi îl păstrează un joc netehnologizat (no tech game), nu vrea să îl transforme în vreo aplicaţie sau joc video sau să îl pună online. Vrea să fie jucat direct de copii, piesele să fie atinse, copiii să se vadă, să se consulte, să participe împreună. Iar copiii asta fac: colaborează, fac compromisuri, se împrumută, nu renunţă, capătă încredere în puterile şi ideile lor. Înţeleg că fiecare joc a fost diferit, uneori conflictele au fost mai degrabă sociale, alteori economice sau militare. Mulţi copii au rezolvat încălzirea globală într-o săptămână. Şi această gândire critică, din mai multe perspective, pe care jocul o dezvoltă în minţile copiilor a fost, probabil, cea care l-a cucerit pe Chris Farina, un regizor de film independent să facă un documentar despre joc, cu participarea profesorului şi a jucătorilor. Filmul a luat premii, a fost apreciat peste tot în lume, aşa cum este şi jocul de la care a pornit.

Jocul Păcii Mondiale se joacă şi la Şcoala Verita începând de mâine sau poimâine. Mi-ar plăcea să îi văd pe copii în mijlocul acţiunii. Cred că o să îl rezolve cu răbdare, cu creativitate, cu înţelepciune. Pentru că aşa cum zice şi John Hunter, înţelepciunea colectivă, prin negocierea care apare, este mai puternică decât ideile impuse individual. E atât de puternică încât jocul a fost prezentat, la cerere, şi în Silicon Valley, la Google, la Apple (din ce am reţinut eu) şi apoi chiar la Pentagon, unde la fel ca John Hunter care le-a insuflat copiilor această direcţie, reprezentanţii Apărării SUA voiau să ştie ce să nu facă în general în război. Profesorul povesteşte că ziua a fost magică. Au vizionat filmul despre joc de cinci ori şi apoi l-au şi jucat o rundă.

board

Fotografia este luată de pe site-ul fundaţiei World Peace Game.

După ce a vorbit aproape două ore despre joc, John Hunter a făcut şi câteva observaţii, menţionând că toate reprezintă punctul lui de vedere, abordarea lui, legate de relaţia pe care el o are cu elevii săi. Iar pentru o astfel de relaţie bazată pe încredere şi cunoaştere, el face patru lucruri:

  1. Se auto-analizează înainte să intre în clasă. E pregătit să lase deoparte toate defectele care pot interfera în procesul de predare? Odată a etichetat un copil ca fiind un golan după ce l-a văzut cu skate-ul la subraț, cu guma de mestecat în gură, cu aerul superior. Dar apoi a citit despre skateboard-uri, s-a întâlnit cu băiatul şi l-a învăţat geometrie cu ajutorul pasiunii lui. Iar băiatul, ulterior, a construit un skatepark.
  2. Caută pasiunea care îi mână pe copii. Descoperirea pasiunii e ceea ce îl ajută pe John Hunter în pregătirea orelor, dar îi ajută şi pe copii în procesul de căpătare a încrederii în ei şi în alegerile lor.
  3. Are încredere în înţelepciunea colectivă. Pentru că aşa cum spunea şi Robert Baratheon în primul episod din primul sezon din Game of Thrones, o singură forţă, o singură armată, unită în jurul unui lider, e mai puternică (armata Targaryen) decât cinci izolate (din Cele 7 Regate). Iar copiii de aici care lucrează cot la cot sunt cei mai puternici.
  4. Îi conduce pe copii către compasiune. Fără să le predea conceptul sau să îl explice. Toate acţiunile lor din joc îi conduc pe copii către acest pas.

În plus, le oferă copiilor spaţiul şi locul în care să greşească. Îi lasă să eşueze şi să încerce din nou, să gândească până când reuşesc, timp în care învaţă, de fiecare dată altceva, mai mult, mai important.

Să mai spun că le împărtăşeşte de obicei copiilor ideea că ei sunt o şansă către măreţie, către lucruri măreţe? Că fiecare dintre ei este o oportunitate către lucruri mari, importante, mai mari decât toată lumea. E aşa cum îmi spunea Mădălina când am născut prima dată. E normal să fie greu la naştere, să fie dureros şi obositor. Merită. Cine ştie ce Gandhi sau Obama iese din noi de fiecare dată când naştem?

Am scris mult. Mi-a plăcut să fiu într-una din sălile de la Sheraton în seara asta, la invitaţia Digital Parents Talks (şi implicit Şcoala Verita) şi să îl ascult pe acest domn. Am fost entuziasmată şi fascinată de ideea jocului, de omul american, cu vechime în Virginia, dar şi în India, cu atitudine de povestitor calm, cumpănit, care face popasuri între fraze şi preia şi rolul copilului şi al profesorului, prin voci şi gesturi. Orice conferinţă la care merg mă învaţă câte ceva nou. Despre mine, despre capacităţile incredibile ale tuturor aceşti copii, despre alegeri. De exemplu, puterea de a alege cel mai bun lucru din toate lucrurile pe care le faci. Întrebat dacă jocul e destinat şi adulţilor sau dacă face şi sesiuni cu adulţi, John Hunter a spus că a încercat o dată şi i-a ajuns. Îşi doreşte să îl continue doar alături de copii, şcolari sau chiar liceeni, pentru că nu vrea să fie distras din misiunea lui şi din abilitatea asta de a ajuta copiii care pot salva lumea, chiar dacă deocamdată în joacă.

Oare Zoe şi Milla vor juca vreodată Jocul Păcii Mondiale? O să le povestesc despre el.

Alături de John Hunter au mai vorbit minunata Monica Reu, de la Asociaţia pentru Comunicare Non-Violenţă şi Brian Roch şi Richard Joannides de la Şcoala Verita. Au vorbit despre încurajarea copiilor de a gândi singuri, despre puterea noastră de a-i învăţa cum să gândească, nu ce să gândească. Au vorbit despre empatie şi ascultare conştientă, despre cât de important e să construim rezilienţa copiilor, precum şi inteligenţa lor emoţională. Şi în acelaşi timp despre importanţa sentimentului pe care îl oferim acestor copii, în locul sau dincolo de cunoştinţele reale. Despre cum îi facem să se simtă. In plus, Richard a menţionat starea de mindfulness, atât de în vogă şi la noi acum. Aud despre mindfulness, citesc, îi văd sau îi aud pe oameni cum glumesc. Sau cum se iau prea în serios. Dar am încredere că, treptat, vom ajunge cu toţii să aplicăm tot procesul, atunci când haosul va fi prea mare şi informaţia (şi) mai mare. Iar procesul e următorul:

1: fii prezent, simte emoţiile în corp, simte-le în cap, în inimă, în talpă, în stomac (spaţiul emoţiilor)

2: simte claritatea, deschiderea, respiraţia (spaţiul al respiraţiei) care rezulta din prezenţa conştientă

3: lasă creativitatea să existe, să preia controlul (spaţiul încrederii, al celor stăpâni deja pe situaţie).

Sunt multe vorbe, dar şi speranţă. S-a făcut deja ora 02:00.

Standard
calatorii, copii, cuplu, familie

Aveam un plan legat de San Sebastian

Voiam să îl vizităm încă de când locuiam în Spania, acum ceva ani. După ce am luat la rând şi la picior oraşele şi satele din Andalucia, am vizitat şi revizitat Barcelona, ba chiar am trecut şi la vecini, în Portugalia, într-o excursie cu colegii de atunci din facultate, am vrut să ajungem cumva şi în nord, unde n-am apucat în cei doi ani petrecuţi în Spania. Scriu la plural, pentru că  spre norocul și liniștea mea, Radu m-a însoțit în această perioadă.

Dar ce are San Sebastian, întreba el. Aşa cum întreba şi de New York cu care am insistat şi care l-a vrăjit. Păi stai să îţi zic. San Sebastian (Donostia în limba bască) are ceva şi din Spania şi din Franţa, care e la o vamă distanţă, are ocean, pe cel Atlantic, are munte, are plajă, are aceeaşi mâncare pe care o iubim, are palmieri si tamarindos, are un Acvariu numai bun pentru copii, dar şi pentru adulţi. Şi are şi un festival de film, la care nu o să ajungem probabil vreodată (poate deloc întâmplător, el începe chiar azi), dar pentru că există, are o margaretă în plus din partea mea. E un sat pescăresc care s-a transformat într-un oraș elegant și captivant.

Anul acesta am întocmit planul de atunci şi după o oprire în Cambrils unde verişoara mea a făcut nunta, am continuat drumul, în tren la dus şi cu avionul la întoarcere, pentru că biletul era Bucureşti-Barcelona şi retur. Şi după o săptămână veselă cu părinţi şi rude, am avut o săptămână mai liniştită, în patru.

Pe unde ne-am plimbat?

Am poposit pe trei plaje superbe, Zurriola, La Concha (plaja scoică) și Ondarreta, cea din urmă, în apropierea căreia ne-am şi cazat. Apartamentul unde am stat, unul din lista asta lunga de aici, a fost foarte potrivit pentru noi patru. Cu două camere cu pat dublu, cu un living luminos, cu o bucătărie utilată peste timpul şi puterile mele de folosire, cu balcon şi într-o zona superbă, stilul belle epoque, aşa cum citit şi observat.

Plaja Ondarreta are în faţă Atlanticul, de unde şi bărcile şi înotătorii, în stânga un munte, în spate case care apar în vederi, în dreapta portul. Este frumoasă, cuceritoare, curată, lată, câţiva turişti, oameni liberi, relaxaţi, în timp ce fluxul şi refluxul sunt o încântare pentru ochii adulţilor şi o joacă pentru copii, atât dimineaţa, cât şi seara. Ondaretta se continuă discret si armonios cu plaja La Concha, care, la rândul ei, se termină undeva spre Acvariu. Pentru că am stat mult pe plajă şi am mers mult pe jos, am mers agale către locuri ce ar meritat poate mai multă atenţie din partea noastră. Pe unele le-am găsit închise, pe altele nu le-am mai nimerit din cauza ploii, pentru că aşa cum zic uneori prezentatorii Meteo, „vremea a fost capricioasă”. Într-o singură oră aveam parte şi de soare şi de ploaie, ba chiar şi de tunete, noi fiind mai mereu în şlapi, în prima parte a zilei. Iar dintre locurile în care am fost, am ajuns la Aquarium, unde am stat în fund şi cu ochii la rechini o perioadă, ne-am plimbat prin tunelul lor de 360 de grade, apoi am ales Monte Igueldo unde am ajuns cu funicularul în 3 minute, un funicular de peste 100 de ani, dar care funcţionează foarte bine. Am urcat cu ploaia, ne-am întors cu soarele, însoţiti de alţi turisti cu sau fără copii, care sporovăiau în spaniolă, franceză sau italiană. Într-o zi de vară ca la carte, fetele ar fi putut să se dea în toate comediile de pe-acolo, dar acum erau închise, din cauza vremii. La baza muntelui se află şi Peine del Viento, niște sculpturi fixate în rocă, pe care noi le-am omis cu succes şi la care nu am mai apucat să ne întoarcem. Ne-am plimbat apoi prin centrul lor vechi, Parte Vieja, am vizitat o biserică, nu mai ţin minte care era, parcă Santa Maria, portul, am traversat golful La Concha, precum şi bulevardul cu vile scumpe, Paseo de Miraconcha şi pe jos şi cu autobuzul de mai multe ori. Am văzut palatul Miramar în exterior, am intrat în câteva parcuri cu tot soiul de materiale din lemn, am stat mult, aproape toată ziua afară, împărțind timpul între plajă și oraș.

Ce am mai fi vrut să vizităm?

Monte Urgull, cu tot cu Castillo de la Mota, Parcul Aiete măcar, pentru că pe oriunde mergem, nu vreau să refuzăm întâlnirea cu o grădină, un spaţiu verde sau ceva despre care se spune că e un parc, dar de fapt e o pădure imensă, foarte mare şi bine îngrijită. La Miramar Palace am fi vrut și în interior, dar era închis pe perioada verii pentru cursuri şi ateliere. Aşa că l-am admirat pe exterior, l-am fotografiat şi apoi am stat şi am privit oceanul şi din unghiul ăsta, unghi din care, cel mai probabil, l-a privit şi regina Maria Cristina care a construit palatul, cu ajutorul unui arhitect englez. Nici pe insula Santa Clara nu am ajuns (nici cu barca şi nici înot de pe plaja Ondarreta, deşi se poate), pentru că din păcate am lăsat-o pe ultima zi, când Radu de obicei e mai mult precaut decât îndrăzneţ. Biaritz ar fi fost minunat de cutreierat, ca o aroganţă dincolo de graniţă, dar poate altă dată. Și poate şi o plimbare cu barca. Poate. Poate. Poate dacă săptămâna dinainte nu ar fi fost atât de plină.

Ce-am mâncat? 

Noi am mâncat de toate, copiii mai pe alese. Am mâncat unde am găsit liber şi deschis. Oricât de mult îmi place să caut recomandări de restaurante, pe bloguri, la prieteni, în reviste, uneori nu avem timp sau chef sau stare să le alegem pe sprânceană. Şi cum mâncarea spaniolă ne-a plăcut mereu şi mie şi lui Radu, am mers aici pe comoditate şi relaxare. Unde găseam ceva să ne placă, ne opream şi mâncam: calamari, paella, tortilla de cartofi, patatas bravas, pimientos de Padrón, preferații mei, navajas, angulas, din care a mâncat Milla cu o poftă surprinzătoare. Am şi gătit de câteva ori în bucătăria apartamentului, ne-am luat şi mult jamon şi queso semi-curado, fetelor le-am făcut ba carne, ba paste, ba orez cu lapte. În rest, multe fructe, morcovi şi castraveți, migdale, ce de obicei. Mi-ar fi plăcut, de exemplu, să ţin cont de ce zice Conde Nast aici, dar nici nu regret localurile peste care am dat.

Ce-au făcut copiii?

Cam ce am făcut şi noi şi multe în plus. Spre deosebire de mine, ele au dormit mai mult şi spre deosebire de Radu, au stat mai mult în apă. Au construit tunele şi castele și șanțuri în nisip, au aruncat de câteva ori pe zi cu frisbee-ul de la Decathlon, s-au legănat în caruselul din apropierea portului, au mâncat de vreo trei ori îngheţată bună, într-un loc mic şi spectaculos, Oiartzun, au mers şi ele mult pe jos (dar şi pe umeri sau manduca), au citit din cărţile luate în bagaj, s-au bronzat puţin, s-au făcut că vorbesc în spaniolă, au alergat pe multe străzi, au intrat în prea multe magazine, şi-au ales câte o amintire, le-a plăcut, am văzut. Erau fascinate amândouă de surferi, la fel ca şi mine, şi de grupurile numeroase şi experimentate de copii care veneau şi urcau hotărât pe caiac, traversând bucata de apă până la insula Santa Clara. Mie, însă, mi se păreau fascinante atunci când se opreau în mijlocul străzii, al trotuarului, al plajei, ba chiar al autobuzului, oriunde, să caşte gura şi ochii la oameni. Mă încântă să le văd cum lumea li se pare bună şi interesantă de privit, cum absorb curioase viaţa din jur. Pentru că şi eu fac la fel.

Le-aş mai fi dus pe fete şi în alte locuri, dar despre unele am citit că erau departe, nu aveam maşină, erau drumuri lungi, deşi sigur ar fi meritat.

Pe San Sebastian îl recomand pentru că e frumos, e şic, modern şi serios, cool, sofisticat, boem în acelaşi timp. Merită un drum compus din tren şi avion. Ce m-a impresionat în plus, dincolo de tot ce am scris mai sus, este senzaţia de libertate şi destindere pe feţele oamenilor, pe străzile oraşului. Mă uitam la ei şi pe cât erau de relaxaţi, pe atât de hotărâţi. Oamenii ăştia păreau să ştie ce vor şi de la viaţă şi de la fiecare vizită la supermarket. M-am şi imaginat locuind acolo, ca în fiecare alt loc pe care îl vizitez.

Şi dacă vreţi să mergeţi, v-aş trimite chiar la acest apartament. E a doua oară când ne simţim bine într-un apartament sau chiar a treia, după Creta şi Santorini, încât îl vorbesc de bine mai departe, cu încredere. Deşi la început l-aş fi ocărât puţin, pentru că am ajuns cu greu la el, şi nu din cauza drumului, cât al organizării. Check-in-ul l-am făcut târziu, întâi la agenţia care închiriază apartamentele, şi ulterior, la apartament, după ora 16:00, după ce noi ajunsesem deja pe la 11 în San Sebastian, tot pe ploaie, şi mai clar, după un plâns viguros şi sănătos al Millei în tren. Pe de altă parte, karma îşi face mereu efectul la nevoie şi aşa am putut să mâncăm bine în apropierea agenţiei şi apoi să alergăm pe plaja Zurriola, casa surferilor cu pletele în vânt şi în valuri.

img_7753.jpgIMG_7759IMG_7760IMG_7767IMG_7771IMG_7780IMG_7782IMG_7784IMG_7785IMG_7796IMG_7807IMG_7810IMG_7814

IMG_0110IMG_0113IMG_0115IMG_0116IMG_0119IMG_0120IMG_0121IMG_0122IMG_0125IMG_0126IMG_0127IMG_0128IMG_0132IMG_0133IMG_0140IMG_0141IMG_0144IMG_0147IMG_0156IMG_0164IMG_0165IMG_0167IMG_0169IMG_7818IMG_7822IMG_7823IMG_7826IMG_7832IMG_7834IMG_7837IMG_7838IMG_7839IMG_7840IMG_7848IMG_7854IMG_7857IMG_7860IMG_7861IMG_0173IMG_0176IMG_0177IMG_0179IMG_0181IMG_0184IMG_0186IMG_0188IMG_0192IMG_0196IMG_0198IMG_0199IMG_0200IMG_0201IMG_0203IMG_0206IMG_0208IMG_0210IMG_0217IMG_0218IMG_0219IMG_0222IMG_0224IMG_0229IMG_0232IMG_0233IMG_0236IMG_0237IMG_0239IMG_0241IMG_0242IMG_0244IMG_0246IMG_0248IMG_0250IMG_0251IMG_0253IMG_0254IMG_0255IMG_0260IMG_0261IMG_0264IMG_0266IMG_0267IMG_0268IMG_0270IMG_0272IMG_0273IMG_0275IMG_0276IMG_0277IMG_0278IMG_0280IMG_0282IMG_0284IMG_0285IMG_8155.JPGIMG_0286IMG_0289IMG_0291IMG_0292IMG_8148IMG_8152IMG_8153IMG_0294IMG_0296IMG_0297IMG_0298IMG_0300IMG_0301IMG_0303IMG_0304IMG_0305IMG_0307IMG_0309IMG_0311IMG_0314IMG_0315IMG_0316IMG_0317IMG_0318IMG_0319IMG_0320IMG_0323IMG_0328IMG_0329IMG_0332IMG_0334IMG_0335IMG_0336IMG_0338IMG_0340IMG_0341IMG_0342IMG_0343IMG_0346IMG_0349IMG_0355IMG_0357IMG_0361IMG_0363IMG_0371IMG_0374IMG_0375IMG_0376IMG_0378IMG_0379IMG_0383IMG_0385IMG_0387IMG_0390IMG_0391IMG_0393IMG_0395IMG_0397IMG_0398IMG_0400IMG_0401IMG_0404IMG_0405IMG_0406IMG_0409IMG_8002IMG_8008IMG_8083IMG_8085IMG_8182IMG_8183IMG_8095IMG_8104IMG_8140IMG_8143IMG_8145IMG_8146IMG_8150IMG_8162IMG_8175IMG_8185IMG_8187IMG_8188IMG_8189IMG_8190IMG_8191IMG_8193IMG_8196IMG_8198IMG_8242IMG_8243img_8252.jpgIMG_8318IMG_8319IMG_8320IMG_8325IMG_8330IMG_0412IMG_0413IMG_0414IMG_0417IMG_0418IMG_0419IMG_0420IMG_0422IMG_0423IMG_0434IMG_0440IMG_0441IMG_0446IMG_0449IMG_0455IMG_0459IMG_0462IMG_0463IMG_8346.JPG

Astfel că planul ne-a reuşit în proporţie de 85%, zic eu, pentru că am ajuns aici, am cutreierat oraşul, i-am luat pulsul şi i-am simţit vântul şi oceanul şi calmul, şi apa şi sarea şi mâncarea, dar am lăsat locuri neatinse pentru altă dată sau altă viaţă.

Standard
Uncategorized

Am impresia că toți copiii s-au născut bucătari

Pe măsură ce cresc fetele acestea ale noastre, ne dăm seama ce le place mai mult, la ce se pot concentra mai bine, ce activităţi preferă. N-aş băga mâna în foc pentru toate, pentru că într-o perioadă vor numai puzzle-uri, în alta spectacole și dans, teatru de umbre, sunt perioade cu mult mai mult citit şi tot aşa. Dintre toate însă, gătitul, pregătirea mesei şi tot ce ţine de bucătărie le încântă peste toate aşteptările mele. Dinainte să le nasc, m-am imaginat cu copiii, mici sau mari, gătind. Mi-am propus să le las mereu să experimenteze reţete, variante, să facă experimente, am lăsat dulapurile din bucătărie deschise la discreţie şi fiecare oală, tavă, castron, toate au fost mutate, scoase, testate, lovite cu linguri de lemn. De pe la 2 ani încolo cred, am început să le las să şi taie, să umple câte un păhărel cu apă. Acum când au 3 şi 5, fac mult mai multe.

Ce fac în bucătărie înafara de mâncat?

Pun masa. Pun tacâmuri, şerveţele, farfurii. La bunici îşi iau singure farfuriile, bolurile. Acasă îmi arată pe care şi le doresc şi eu le pun apoi pe masă, dat fiind că vesela stă pe două etajere la o înălţime care le depăşeşte şi în plus, farfuriile sunt stivuite una peste alta. Nu fac asta în fiecare zi, dar o fac destul de des. În weekend de fiecare dată, când suntem împreună la masă, ba chiar şi alături de alte rude sau prieteni.

Strâng masa. Amândouă aduc bolurile sau farfuriile lângă chiuvetă. Nu mereu.

Spală vesele. Uneori. Când le rog eu sau când pur şi simplu au ele chef.

Spală legumele sau fructele. La rugămintea mea, căci altfel ele ar lua din coş fructele şi le-ar consuma direct. Rutina asta nu s-a creat încă.

Porţionează, taie, răstoarnă ingrediente dintr-o parte în alta: legume, fructe, orice se poate. Le-am dat la început cuţite mai boante, mai mici, mai de copii, ulterior le-am oferit şi unele mai zdravene, care chiar pot tăia roşia, cartoful, castravatele. M-au trecut puţin căldurile, recunosc, am şi stat departe de ele, şi lângă ele, dar le-am lăsat de-acum pentru că mi s-a părut firesc şi cu mare probabilitate să le crească încrederea în ele. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dau cu mătura. La nevoie, de plăcere, aproape oricând le rog sau scapă ele ceva. Nu strâng de fiecare dată când le scapă pe gresie cereale, firimituri, paie, biscuiţi, dar de cele mai multe ori, da.

Înafara de logistica asta, le place să mă ajute la gătit. Şi aici, mi-aş permite să mă avant şi să spun că nu cred să existe copil care să nu iubească bucătăreală asta. De atfel orice copil e interesat la început de viața practică, de gospodărie, de lucrurile cu care îți ocupi timpul în bucătărie. Ulterior preferințele devin pasiuni în cazul multora dintre ei. Iar dintre copiii pe care îi cunosc, cei ai prietenilor, ai părinţilor de la grădiniţă şi inclusiv ai noştri, toţi vor să contribuie. Vor să prepare ei singuri, să inventeze reţete, să ne servească, să facă multe. Şi dacă sunt lăsaţi, ei chiar fac multe. Şi o spun şi studiile şi se poate vedea şi în direct, la faţa locului, cum copiii învaţă extrem de multe din astfel de activităţi: îşi coordonează mişcările, apreciază cantităţile, dimensiunile, descoperă focul, căldură, gustul, ba chiar mănâncă şi mai mult şi cu mai multă plăcere. O salată ajunge doar pe jumătate în bol când o fac ele, pentru că Milla mănâncă castraveţii sau brânza şi Zoe alege în plus şi roşiile şi ardeii. Iar specialiştii, pe care eu îi cred, zic că aceşti copii vor ajunge să gătească de plăcere, să mănânce sănătos sau cel puţin să caute, atât cât se poate, echilibrul. De-asta există şi activităţi practice în grădiniţe, atât în cele de stat, cât şi private. Copiii pe care îi ştiu au zile, la grădiniţă, în care pun murături, fac must, fac salată de fructe pe care o şi servesc la prima gustare, fac pâine (de mi-a şi venit ideea de a-i face Millei la 3 ani, un bread party, ea de altfel fiind cucerită de pâine şi de gătitul ei).

Ce (pre)gătesc acasă?

Salate. Taie ingredientele, pun ulei de măsline, sare, piper sau alte condimente, amestecă totul o dată, de două ori, de câte ori vor ele.

Biscuiţi. Cei mai simpli, cu fulgi de ovăz, cocos, banane, zeamă de portocală. Am aflat de ei de la Ioana. Amestecă ingredientele, apoi folosesc formele, o parte din ingrediente ajung și crude în stomacul lor, pun biscuiţii în tavă şi după 20 de minute îi şi mănâncă.

Vafe. Fiecare cu bolul ei, cu cantităţile înjumătăţite, fiecare are lingură ei de lemn. Din fiecare bol, Zoe pune apoi în aparatul de făcut vafe, le verifică când sunt gata, le scoate, le toarnă nişte sirop de arţar peste şi asta e tot.

Ouă. Jumări de obicei. Uneori şi omletă. Dar de câte ori apucă şi de câte ori reuşeşte să spargă ouăle direct în bol, Zoe se transformă în cel mai şef bucătar: începe şi combină oul cu brânza, le amestecă, le toarnă în tigaia ei mică, le amestecă din nou, la final le răstoarnă în farfurie, nu înainte de a aprinde focul şi de a-l opri, cu mine lângă. Milla îi urmează, treptat, paşii şi indicaţiile. Doamne-ajută să nu chemăm pompierii.

img_0187
Pâine prăjită.

Turtă dulce.

Piure de cartofi.

Shake-uri. Cu banane, lapte, cereale, spanac. Ele pun ingredientele în pahar, eu blenduiesc ca să nu le zăpăcesc cu zgomotul.

Fresh de portocale sau limonadă. Eu tai portocala, ele o bagă în aparat, apasă, aşteaptă, iar apasă. La fel şi în cazul limonadei, iar la final mai adaugă şi nişte miere.

Brioşe. Pregătesc aluatul, dar se bucură mai apes la completarea brioşelor cu migdale, afine, nuci, ce o mai fi, ce s-o mai ivi.

Cornuleţe. Am făcut doar o dată, acum câteva zile, mi s-au părut geniale, deşi fetele n-au mâncat mai mult de 4 bucăţi. Le lăsasem însă cu 5 minute mai mult şi erau cam prea crocante. Mai facem, nu-i problemă, căci tot ele au amestecat tot, au pus o foaie de aluat pe masă, au tăiat-o, cu ajutorul meu, au pus magiun, au rulat cornuleţele.

Pizza, paste, lapte cu cacao (pudră de roşcove for that matter). In rest, ele vor să gătească mereu, cate ceva de prin cartea „Mami, e gata?” sau din „Greta şi retetele ei” sau de prin vreun Good Food mai vechi sau chiar o revistă de la Mega Image.

O perioadă m-au ajutat să îmi pregătesc granola, acum mănânc doar fructe dimineața, mi le tai singură, ele își văd de laptele și cerealele lor.

Mă surprinde Zoe de fiecare dată, când, după o zi plină de grădiniţă, ea vrea să facem câte o prăjitură. Deşi am stabilit în gândul meu, dar şi de comun acord că vom găti mereu împreună, atunci când ea va vrea, tot mă ia pe nepregătite dorinţa asta a ei de a testa reţete. A fost o perioadă când amesteca la întâmplare câte un ou, nişte lapte, nişte făină, banane, mere, puţină vanilie, nişte fructe uscate şi alte câteva, până când ieşea ceva dubios, care nici măcar la cuptor nu devenea comestibil. Apoi am preluat o mică şi eficientă regulă de la sora mea care i-a spus lui Hugo că poate să facă orice, doar să fie comestibil. Şi de-atunci mă pregătesc şi eu cu ingrediente reale, găsite în reţete reale, în Good Food sau pe net şi tot facem şi facem. Uneori nici nu mănâncă brioşe pe loc. Plăcerea și efortul contează. Şi oricât de multă făină cade pe masă şi pe lângă, şi oricât de mult duc fâina asta cu ele prin toată bucătăria, îmi place când încearcă şi mai încearcă şi din cauza asta, chiar cred că bucătăria le este în sânge tuturor copiilor. Iar atunci când se întâlnesc mai mulţi copii în aceeaşi bucătărie, îşi fac magazin, restaurant în care gătesc, piaţă, raion de fructe şi de orice altceva le mai trece prin cap.

Şi bucătăria de copii e amuzantă, eu am transformat o comodă din dormitor în bucătărie pentru ele, am improvizat cu nişte accesorii pentru aragaz, cuptor, suport de şervet şi mănuşă de cuptor. Gătesc şi acolo mâncăruri cu ghinde, năut, orez, porumb, paste, castane, nisip, uneori chiar şi cu lână, sclipici, apă. Dar nu e acelaşi lucru. Şi ştiu şi eu că nu e acelaşi lucru. Lor le place enorm bucătăria adevărată, unde se întâmplă mâncare adevărată. Şi aşa cum nu m-am stresat când le-am lăsat pe drumul autodiversificarii, nu văd de ce aş face-o acum. Deși uneori mă mai enervez, căci ele se grăbesc și alte ouă ouă nu mai avem. Dacă o să reuşesc să nu mă mai enervez şi când mănâncă aluat crud, la fiecare reţetă, o să fiu bine.

Mai sus sunt poze cu bucătăria lor și mai jos am fotografiat câteva experimente, majoritatea reușite, așa cum am putut.

img_8919img_8814img_8813img_8485img_8420img_8043img_5398img_2171img_1876img_1463img_1451img_1875img_1371img_0036

Sper, în adâncul sufletului, ca măcar una să gătească mai bine decât mine şi să mă invite poate duminica sau, de ce nu, joia, la o masă în familie. Eu o să îi aduc la schimb migdale hidratate. Sau, după caz şi anotimp, porumb fiert. Zoe pare să încline balanța, dar nu se ştie niciodată.

Standard