Dragile mele iubite,
După câteva săptămâni de plimbări, în Grecia, la cort, în tabără, plimbări presărate cu câteva zile petrecute acasă, iată că a venit săptămâna în care o să stăm toate 4 împreună acasă. Fără alte activități, fără zile întrerupte de alte drumuri, fără alte planuri. M-am gândit la aceste zile cu plăcere și cu teamă. Știam că trebuie să dorm mai mult, ca să fiu prezentă, conștientă, atentă. Am dormit. Și totuși, prima zi ne-a leșinat și obosit pe toate. V-ați certat de cum v-ați trezit și înafară de ieșirea în parc, a fost o ceartă constantă, din cauza jucăriilor, a pieselor Lego, a pernelor, a mâncării, a sticlelor de apă, a caietelor de școală. Nici nu mai știu. Azi m-a invitat o prietenă să particip la o emisiune. Urma să vorbim despre copii și începerea școlii. Mi-am dat seama că sunt lucruri pe care le facem care să puncteze cumva începerea școlii, an de an. Nu e vorba de penar nou sau haine noi, deși anul trecut am cumpărat două ghiozdane frumoase și potrivite pentru școală, iar în urmă cu doi ani, Zoe a primit o pereche de balerini negri, lucioși, delicați. Penarele le-ați primit mereu de la bunici, creioanele le-ați ascuțit, noi am evaluat bugetul și am plătit taxa. Sunt însă alte lucruri pe care le facem. Povestim, ne gândim la colegi, colegii voștri pe care și eu îi cunosc, voi citiți, eu continui să vă citesc la rândul meu din orice carte, inclusiv cele pentru școală, lucrați din caietele de matematică, română și engleză, ne uităm uneori la fotografii, vorbim despre program, despre cine vă duce la școală, despre mâncare. Azi însă, când mi-a scris această fată, am avut un gând. Gândul eliberator că urmează să înceapă școala și voi veți avea timpul vostru, iar eu timpul meu. De data asta timpul meu va fi ocupat, din nou, de job, după mai mult de 2 ani și jumătate de concediu de maternitate. Cu job sau fără job, l-am simțit timpul meu. Azi spre final de zi, când am plâns de oboseală și grijă și tristețe, am simțit bucurie că începe școala. Știu de unde vine gândul și știu și unde se va duce. El există. L-am simțit, l-am conturat. Va fi un timp al vostru departe de mine și un timp al meu departe de voi. Îmi e bine și îmi e și rău când mergeți atâtea ore la școală sau oriunde altundeva. Poate nici n-ar trebui să fie altfel. Vreau și totuși nu vreau să înceapă școala voastră.
Ați țipat, v-ați certat, ați aruncat cu perne, cineva a tras o perdea mai tare și a picat și o galerie. Mă simt copleșită de unele întâmplări, de zgomotul constant, am nevoie de câte o pauză, simt vinovăție când o capăt și apoi vreau și vreau, din nou și din nou, tot cu voi. Vreau și nu vreau să înceapă școala. Am nevoie de timpul meu, deloc departe de voi, doar de mine cu mine. Sau poate am nevoie de mai multă liniște, nu doar de un timp. Poate că sunt momente când nu știu să ascult. Nu știu sau nu pot să vă ascult. Sau poate nu vreau. Mă lăudam și simțeam că pot face asta. Nu vreau să ascult, apoi dorm, mă liniștesc și vreau să ascult din nou, totul, glumele, poveștile, părerile. Astăzi, Zoe, să nu uiți că ai venit din parc și mi-ai spus că ai fost uimită de o fetiță care a venit la tine și a vrut să vă împrieteniți.
Vă iubesc.
PS: O să vă scriu mai des si aici, unde notez mereu primele zile de scoală, dar realizez că pot sa mentionez orice nu ajunge la voi uneori si poate veti citi aici, odată.
anașimaria 