Uncategorized

Am impresia că toți copiii s-au născut bucătari

Pe măsură ce cresc fetele acestea ale noastre, ne dăm seama ce le place mai mult, la ce se pot concentra mai bine, ce activităţi preferă. N-aş băga mâna în foc pentru toate, pentru că într-o perioadă vor numai puzzle-uri, în alta spectacole și dans, teatru de umbre, sunt perioade cu mult mai mult citit şi tot aşa. Dintre toate însă, gătitul, pregătirea mesei şi tot ce ţine de bucătărie le încântă peste toate aşteptările mele. Dinainte să le nasc, m-am imaginat cu copiii, mici sau mari, gătind. Mi-am propus să le las mereu să experimenteze reţete, variante, să facă experimente, am lăsat dulapurile din bucătărie deschise la discreţie şi fiecare oală, tavă, castron, toate au fost mutate, scoase, testate, lovite cu linguri de lemn. De pe la 2 ani încolo cred, am început să le las să şi taie, să umple câte un păhărel cu apă. Acum când au 3 şi 5, fac mult mai multe.

Ce fac în bucătărie înafara de mâncat?

Pun masa. Pun tacâmuri, şerveţele, farfurii. La bunici îşi iau singure farfuriile, bolurile. Acasă îmi arată pe care şi le doresc şi eu le pun apoi pe masă, dat fiind că vesela stă pe două etajere la o înălţime care le depăşeşte şi în plus, farfuriile sunt stivuite una peste alta. Nu fac asta în fiecare zi, dar o fac destul de des. În weekend de fiecare dată, când suntem împreună la masă, ba chiar şi alături de alte rude sau prieteni.

Strâng masa. Amândouă aduc bolurile sau farfuriile lângă chiuvetă. Nu mereu.

Spală vesele. Uneori. Când le rog eu sau când pur şi simplu au ele chef.

Spală legumele sau fructele. La rugămintea mea, căci altfel ele ar lua din coş fructele şi le-ar consuma direct. Rutina asta nu s-a creat încă.

Porţionează, taie, răstoarnă ingrediente dintr-o parte în alta: legume, fructe, orice se poate. Le-am dat la început cuţite mai boante, mai mici, mai de copii, ulterior le-am oferit şi unele mai zdravene, care chiar pot tăia roşia, cartoful, castravatele. M-au trecut puţin căldurile, recunosc, am şi stat departe de ele, şi lângă ele, dar le-am lăsat de-acum pentru că mi s-a părut firesc şi cu mare probabilitate să le crească încrederea în ele. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dau cu mătura. La nevoie, de plăcere, aproape oricând le rog sau scapă ele ceva. Nu strâng de fiecare dată când le scapă pe gresie cereale, firimituri, paie, biscuiţi, dar de cele mai multe ori, da.

Înafara de logistica asta, le place să mă ajute la gătit. Şi aici, mi-aş permite să mă avant şi să spun că nu cred să existe copil care să nu iubească bucătăreală asta. De atfel orice copil e interesat la început de viața practică, de gospodărie, de lucrurile cu care îți ocupi timpul în bucătărie. Ulterior preferințele devin pasiuni în cazul multora dintre ei. Iar dintre copiii pe care îi cunosc, cei ai prietenilor, ai părinţilor de la grădiniţă şi inclusiv ai noştri, toţi vor să contribuie. Vor să prepare ei singuri, să inventeze reţete, să ne servească, să facă multe. Şi dacă sunt lăsaţi, ei chiar fac multe. Şi o spun şi studiile şi se poate vedea şi în direct, la faţa locului, cum copiii învaţă extrem de multe din astfel de activităţi: îşi coordonează mişcările, apreciază cantităţile, dimensiunile, descoperă focul, căldură, gustul, ba chiar mănâncă şi mai mult şi cu mai multă plăcere. O salată ajunge doar pe jumătate în bol când o fac ele, pentru că Milla mănâncă castraveţii sau brânza şi Zoe alege în plus şi roşiile şi ardeii. Iar specialiştii, pe care eu îi cred, zic că aceşti copii vor ajunge să gătească de plăcere, să mănânce sănătos sau cel puţin să caute, atât cât se poate, echilibrul. De-asta există şi activităţi practice în grădiniţe, atât în cele de stat, cât şi private. Copiii pe care îi ştiu au zile, la grădiniţă, în care pun murături, fac must, fac salată de fructe pe care o şi servesc la prima gustare, fac pâine (de mi-a şi venit ideea de a-i face Millei la 3 ani, un bread party, ea de altfel fiind cucerită de pâine şi de gătitul ei).

Ce (pre)gătesc acasă?

Salate. Taie ingredientele, pun ulei de măsline, sare, piper sau alte condimente, amestecă totul o dată, de două ori, de câte ori vor ele.

Biscuiţi. Cei mai simpli, cu fulgi de ovăz, cocos, banane, zeamă de portocală. Am aflat de ei de la Ioana. Amestecă ingredientele, apoi folosesc formele, o parte din ingrediente ajung și crude în stomacul lor, pun biscuiţii în tavă şi după 20 de minute îi şi mănâncă.

Vafe. Fiecare cu bolul ei, cu cantităţile înjumătăţite, fiecare are lingură ei de lemn. Din fiecare bol, Zoe pune apoi în aparatul de făcut vafe, le verifică când sunt gata, le scoate, le toarnă nişte sirop de arţar peste şi asta e tot.

Ouă. Jumări de obicei. Uneori şi omletă. Dar de câte ori apucă şi de câte ori reuşeşte să spargă ouăle direct în bol, Zoe se transformă în cel mai şef bucătar: începe şi combină oul cu brânza, le amestecă, le toarnă în tigaia ei mică, le amestecă din nou, la final le răstoarnă în farfurie, nu înainte de a aprinde focul şi de a-l opri, cu mine lângă. Milla îi urmează, treptat, paşii şi indicaţiile. Doamne-ajută să nu chemăm pompierii.

img_0187
Pâine prăjită.

Turtă dulce.

Piure de cartofi.

Shake-uri. Cu banane, lapte, cereale, spanac. Ele pun ingredientele în pahar, eu blenduiesc ca să nu le zăpăcesc cu zgomotul.

Fresh de portocale sau limonadă. Eu tai portocala, ele o bagă în aparat, apasă, aşteaptă, iar apasă. La fel şi în cazul limonadei, iar la final mai adaugă şi nişte miere.

Brioşe. Pregătesc aluatul, dar se bucură mai apes la completarea brioşelor cu migdale, afine, nuci, ce o mai fi, ce s-o mai ivi.

Cornuleţe. Am făcut doar o dată, acum câteva zile, mi s-au părut geniale, deşi fetele n-au mâncat mai mult de 4 bucăţi. Le lăsasem însă cu 5 minute mai mult şi erau cam prea crocante. Mai facem, nu-i problemă, căci tot ele au amestecat tot, au pus o foaie de aluat pe masă, au tăiat-o, cu ajutorul meu, au pus magiun, au rulat cornuleţele.

Pizza, paste, lapte cu cacao (pudră de roşcove for that matter). In rest, ele vor să gătească mereu, cate ceva de prin cartea „Mami, e gata?” sau din „Greta şi retetele ei” sau de prin vreun Good Food mai vechi sau chiar o revistă de la Mega Image.

O perioadă m-au ajutat să îmi pregătesc granola, acum mănânc doar fructe dimineața, mi le tai singură, ele își văd de laptele și cerealele lor.

Mă surprinde Zoe de fiecare dată, când, după o zi plină de grădiniţă, ea vrea să facem câte o prăjitură. Deşi am stabilit în gândul meu, dar şi de comun acord că vom găti mereu împreună, atunci când ea va vrea, tot mă ia pe nepregătite dorinţa asta a ei de a testa reţete. A fost o perioadă când amesteca la întâmplare câte un ou, nişte lapte, nişte făină, banane, mere, puţină vanilie, nişte fructe uscate şi alte câteva, până când ieşea ceva dubios, care nici măcar la cuptor nu devenea comestibil. Apoi am preluat o mică şi eficientă regulă de la sora mea care i-a spus lui Hugo că poate să facă orice, doar să fie comestibil. Şi de-atunci mă pregătesc şi eu cu ingrediente reale, găsite în reţete reale, în Good Food sau pe net şi tot facem şi facem. Uneori nici nu mănâncă brioşe pe loc. Plăcerea și efortul contează. Şi oricât de multă făină cade pe masă şi pe lângă, şi oricât de mult duc fâina asta cu ele prin toată bucătăria, îmi place când încearcă şi mai încearcă şi din cauza asta, chiar cred că bucătăria le este în sânge tuturor copiilor. Iar atunci când se întâlnesc mai mulţi copii în aceeaşi bucătărie, îşi fac magazin, restaurant în care gătesc, piaţă, raion de fructe şi de orice altceva le mai trece prin cap.

Şi bucătăria de copii e amuzantă, eu am transformat o comodă din dormitor în bucătărie pentru ele, am improvizat cu nişte accesorii pentru aragaz, cuptor, suport de şervet şi mănuşă de cuptor. Gătesc şi acolo mâncăruri cu ghinde, năut, orez, porumb, paste, castane, nisip, uneori chiar şi cu lână, sclipici, apă. Dar nu e acelaşi lucru. Şi ştiu şi eu că nu e acelaşi lucru. Lor le place enorm bucătăria adevărată, unde se întâmplă mâncare adevărată. Şi aşa cum nu m-am stresat când le-am lăsat pe drumul autodiversificarii, nu văd de ce aş face-o acum. Deși uneori mă mai enervez, căci ele se grăbesc și alte ouă ouă nu mai avem. Dacă o să reuşesc să nu mă mai enervez şi când mănâncă aluat crud, la fiecare reţetă, o să fiu bine.

Mai sus sunt poze cu bucătăria lor și mai jos am fotografiat câteva experimente, majoritatea reușite, așa cum am putut.

img_8919img_8814img_8813img_8485img_8420img_8043img_5398img_2171img_1876img_1463img_1451img_1875img_1371img_0036

Sper, în adâncul sufletului, ca măcar una să gătească mai bine decât mine şi să mă invite poate duminica sau, de ce nu, joia, la o masă în familie. Eu o să îi aduc la schimb migdale hidratate. Sau, după caz şi anotimp, porumb fiert. Zoe pare să încline balanța, dar nu se ştie niciodată.

Standard
Uncategorized

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume

Am auzit-o de foarte multe ori. De la Gandhi încoace, am tot auzit-o și citit-o, pe net, pe Facebook, în cărți, în reviste, la psiholog, la prieteni, după Colectiv, ba chiar și în Prison Break. Am auzit-o mereu și în capul meu. Am și făcut câte ceva în direcția acestei schimbări. Vreau să fac și mai mult.

Să reciclez. Și nu doar hârtia pe care o reciclam la birou. Și nici așa, din când în când. După ce am fost cu fetele la Ikea si am mai cumpărat două coșuri, acum avem patru în care o să arunc gunoiul, selectiv. Pentru că vreau să văd asta și la alții și atunci o să încep cu mine. Și o să vorbesc și despre asta, așa cum de altfel fac.

Să strâng gunoaie. Dacă o sticlă de plastic sau o cutie de bere mi se arată în față și pot să o iau să o duc la gunoi, atunci asta o să fac. Chiar dacă nu e mea, nu am folosit-o eu și cu atât mai puțin nu am aruncat-o eu pe jos.

Să împrumut. Haine, cărți, veselă. O fac mai des în ultima vreme și nu mă mai deranjează că s-ar putea să se spargă bolul cumpărat din Croația-Creta-Slovenia, să se piardă cartea lui Rushdie sau orice altceva am împrumutat. Primesc și eu lucruri și mă bucur de energia care vine cu ele la pachet. Și tot așa, Mary goes round.

Să ofer cadouri. Copiilor, soțului, părinților, rudelor, necunoscuților (pay it forward* e poveste adevărată si potențial molipsitoare despre cadouri). Cadouri mici, mari, pe care oamenii le așteaptă, pe care nu și le-au imaginat, pe care și le-au dorit, cadouri făcute de mâna mea, din inima mea, cadouri pe care am dat bani sau pe care le-am făcut cu copiii. O vedere e un cadou. Un desen, un ceas, o călătorie, o prăjitură, un mail, un telefon. Timpul e un cadou. O să-l fac. Și când o să primesc timpul altora, o să îl apreciez exact ca pe un cadou.

Să nu claxonez. Nu mai claxonez de foarte mult timp. Nici nu știu de ce am claxonat vreodată, exceptând momentele când cineva nu-mi vedea mașina strălucind în soare sau în oglinda retrovizoare. Nu mai vreau să aud claxoane, mă sperie uneori, dar cel mai des le ignor și sunt doar o bucată de zgomot pe fundal. Dar ce bine ar fi să nu mai fie.

Să zâmbesc. Chiar și atunci când plâng. Sunt încă sănătoasă și nici nu mor de foame. Astea ar fi, cred, motive pentru care unui om i-ar cam fi destul de greu să mai zâmbească. Deși am auzit și excepții. Dar pentru că deocamdată nu mi se întâmplă asta, și Doamne-ajută să nu fie cazul, nici cazul meu și nici al tău, hai să zâmbim (oleacă). Că zâmbetul ă sta al nostru la casă la Mega, pe stradă, la volan, la metrou, la grădiniță, la birou, în întâlniri, la Pașapoarte, descrețește frunți. Și frunțile senine ajută creierul să trimită în corp niște hormoni, aia care aduc niște mici clipe de fericire. Pentru milisecundele astea de fericire, aș putea să par uneori că „zâmbesc ca proasta”. Dar să vezi și să nu crezi, nu e deloc așa. Oamenii se destind, unii puțin, alții mai mult. Alții fac la fel. Ce nebunie.

Să mănânc sănătos. Ca acum. Nu că aș fi exagerat vreodată cu KFC-ul. Și chiar îmi place ca alții să mănânce la fel în jurul meu.

Să scriu. Pentru că mie îmi place să citesc ce scriu sau au scris alții. Așa că o să scriu și eu în continuare, aici și oriunde. O să scriu vederi, scrisori, așa cum o fac dintotdeauna, o să scriu feedback pensiunilor și hotelurilor în care stau, o să le scriu speakerilor de la The Power of Storytelling, așa cum le-am scris și anul trecut, o să scriu mesaje de mulțumire și iubire și recunoștință fix în momentul în care le simt, o să scriu bilețele pentru Radu și pentru copii. În Tabără cu Lumea lui Momo, am făcut un exercițiu de recunoștință, pe un model de emoții-nevoi, și Maria mi-a dat pe loc un bilețel: „Când văd cu cât de multă răbdare te porți cu fetele tale, mă simt inspirată. Sunt bucuroasă că ești prietena mea și nevoia mea de a petrece timp de calitate cu oameni buni și frumoși este împlinită”. Și ce mă bucur că mi-a scris, că și mie mi s-au împlinit niște nevoi.

Să ating oamenii. Să pun mâna pe ei când le vorbesc. Și să mă uit în ochii lor, în același timp. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată. Azi am întrebat o doamnă pe stradă dacă are nevoie de ajutor, avea destui ani și câteva sacoși cu legume în ele, erau întinse pe trotuar, a zis că nu are nevoie, aștepta o prietenă, dar când i-am pus mâna pe braț, mi-a zâmbit cu tot dragul și părul ei alb.

Să ascult. Să nu întrerup. Să înțeleg. Ca să se simtă ascultați și înțeleși oamenii cu care vorbesc.

Să pun diacritice. Ca să fiu și eu înțeleasă de oamenii care citesc ce scriu. Acu dacă am uitat cumva vreunele, asta e. N-o să fiu chiar toată schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

Să fiu sinceră. Pentru că eu aș fi extrem de tristă și dezamăgită să aflu că cineva m-a mințit, m-a păcălit. Din cauza asta am și protestat. Și din cauza asta #rezist. Pentru că #gata, #candsetermina. Se termină când oamenii, toți, își vor da seama că e mai ușor să fii sincer decât să minți. Dar pentru că adevărul vine de undeva dinăuntrul nostru, iar acolo e mai greu de ajuns, s-ar putea să mai dureze. Eu nu mai aștept.

Și ca să fiu sinceră până la capăt, acum îmi e foarte somn și o să merg să dorm.

IMG_8925IMG_8921

Aici am pus două fotografii dintr-o expozitie de la Berlin, de anul asta, din muzeul Hamburger. Mi s-a părut potrivit și mi-am însușit ce a scris Adrian Piper acolo. În scris, în primul rând. Pentru că am semnat un contract cum că exact așa o să fac: I will always say what I mean.

*Pay it forward e un concept, un vis, o sursă de inspirație. E stratul nostru de bunătate, Dumnezeul din noi. Sau o formă de energie care ne îndeamnă să dăruim altora, fără să așteptăm ceva în schimb sau înapoi, răsplată fiind de fapt darul nostru către altă (următoarea) persoană. Aș zice că Pay it forward se poate aplica și rudelor sau prietenilor, dar de obicei străinilor și necunoscuților. De trei ori am împachetat trei mici cadouri, unul cu bomboane, unul cu o agendă din Cărturești și încă unul cu o carte. Pe primul l-am lăsat într-un cărucior în Metro, pe altul într-o parcare și pe ultimul în parc. Mi-a făcut așa mare plăcere, m-am simțit bine, și nu cred că ar trebui să fie nicio urmă de vinovăție în acest egoism și m-am gândit de fiecare dată, ce o să creadă persoana care îl găsește și citește și apoi desface și vede. Oare la cine ajunge? O să se bucure? Măcar puțin? Pe fiecare scria: „Cu mult drag, pentru oricine are nevoie. Dăruiește și tu, fără să ceri nimic în schimb.” Eu mai vreau. Și poate o s-o fac lunar, până pe 5 ale lunii, ca salariul. Deși va fi cu totul altceva.

Standard
Uncategorized

Ce fac de când sunt #acasacufetele

Au trecut 42 de zile de când nu mai merg la birou și stau acasă cu fetele. N-aș fi zis că o să scriu așa mult despre asta, dar statul ăsta acasă cu ele chiar îmi ocupă tot timpul. Și timpul meu curge așa.

Mă joc. Jocuri noi, vechi, primite cadou, inventate, aflate pe net, în cărți, de la copii. Am jucat pititea, baba-oarba, tenis de masă, badminton, sticluța cu otravă, de zeci și zeci de ori, jocuri cu zâne, vrăjitoare, castele, animale, am învățat un fel de Macao cu pisici, m-am jucat cu chibrituri colorate, cu magna tiles, cu pitici, cu mașini, cu păpuși, cu lego, cu mult fetru, am făcut puzzle-uri, cu oceane, cu țări, cu părți umane, am pictat, am decupat, am lipit. M-am jucat de-a bucătăria, de-a mama și copilul, de-a calul, dragonul, rechinul, educatoarea, prințesele, de-a vânzătorul, de-a copilul nemulțumit, nedormit, nemâncat, am călătorit în timpul jocurilor (și invers), am alergat, am leșinat, am picat, toate în numele jocului, am râs, am oprit unele jocuri, le-am reluat, am pierdut câteva piese, am construit castele din nisip, gropi, tunele, fântâni, șotroane. Am colecționat cioburi, pardon diamante, melci, scoici, sticle goale în care au încăput plante, apă, și din nou scoici și nisip, m-am jucat cu bețe, cu crengi, cu conuri, în iarbă, în pădure, la mare, la munte, în casă și înafară ei, mereu cot la cot cu copiii mei, dar și ai altora.

IMG_0810IMG_0812IMG_0813IMG_0814IMG_0816IMG_0817IMG_0818IMG_0820IMG_0823IMG_0826IMG_0828IMG_0830IMG_0831

Râd. Râd uneori cu Milla, e genială, poznașă, zgomotoasă. Voioșia ei e contagioasă. E un titirez. Are foc în priviri și mâncărimi în fund și în mâini și în tot corpul. Zoe are alte ghidușii, acum e o leoaică, acum un bebe, râdem câte două sau toate trei. Râdem când e amuzant, dăm din râs în plâns și apoi revenim.

 

Plâng. Plâng pentru că ele nu dorm sau adorm greu. Nu știu care e faza, dar una e. Cred că uneori o fac special, și poate o și fac, pentru că simt tensiunea mea, și ele sigur vor să mă ajute cumva și eu nu știu cum să le las. Alteori e prea cald, poate prea devreme, sigur uneori prea târziu sau poate sunt prea pline de entuziasm, de energie neconsumată (wtf, că doar aleargă și ultimul fir din capul lor). Am încercat calmă, furioasă, resemnată, cu cântec, cu mângâieri, cu multe. Ce simplu era când alăptam.

Călătoresc. La mare, la munte, pe dealuri, în tabără, la bunici, în țara și înafară. Nu știu însă cât o să mai dureze asta. Doar dacă nu mă angajez, între timp, travel writer sau așa ceva.

Gătesc. Sau mă rog, pregătesc mâncare. De obicei pentru ele, uneori pentru mine. Și mai rar pentru Radu, deși mi-ar plăcea mult să-i pregatesc toate rețetele lui Gordon Ramsay. La cină măcar. Gătesc linte, năut (trăiască năutul boabe), salate fără ceapă și fără oțet pentru fete, dar cu magnificul ulei de măsline Sotirelis, mămăligă doar cu brânză, omlete, ochiuri, ouă jumări (deși Zoe devine și ea expertă și ar mânca și două porții făcute de ea), mult somon, cartofi la cuptor, ghiveci, carne de curcan, de vită, de pui, orice, dar mai puțin din supermarket, broccoli, orez, ciorbă încă nu, deși au mâncat din alte surse, multe paste, cu spanac sau cu hribi, sau simple, integrale, multe shake-uri cu spanac și banană și lapte și cereale, biscuiți, clătite, vafe. Am tăiat foarte mulți castraveți și morcovi fâșii. Mai ales azi când Milla era un cal și mânca morcovi serviți de sora stăpâna  ei.

Le însoțesc la înghețată, adică aproape în fiecare sâmbătă și duminică petrecută în București. Azi e Luni și pentru că nu am fost ieri, cum ne e obiceiul, le-am dus după prânz la Delicii unde au lins rapid câteva cupe. Milla cu căpșuni și Zoe de vanilie și lapte cu ciocolată. Și au mai cerut să testeze și cu biscuiți, separat, în linguriță.

Pun la spălat. N-aș zice că spăl. Mă minunez la vederea hăinuțelor frumoase, simple sau colorate, unele de mult timp pătate și de fiecare dată șifonate și în același timp ma ingrozesc de numărul lor care nu crește, dar e constant mare. Rochii peste rochii, fuste, tricouri. De un an si ceva încoace, le cumpăr doar șosete, ciorapi și chiloți. La nevoie. Azi ce-am mai schimbat o pereche de ciorapi de la H&M care nu îi veneau Zoiei cu o pereche de colanți, negri, mai groși, că în rest, nu mai cumpăr nimic și nici nu mai primesc. Hainele le ocupă din spațiu și le îngreunează alegerile, deși recunosc că mă distrez cu opțiunile lor.

Cam asta e rutina.  De casnică. Doar că eu de fapt sunt mamă. Nu că ar fi ceva rău în a fi casnică.

În plus:

Țin dietă. Slăbesc. Mănânc sănătos și des. Disociat. Fără să renunț la porumbul fiert care de-abia se mai găsește. Sunt entuziasmată.

Citesc mult. Când apuc. Safran Foer, Gaspar Gyorgy, Marius Chivu, Exarhu. Citesc câte o carte și o duc până la capăt, citesc în paralel, oricând apuc, când ele dorm (!), când ele se joacă și simt că vor să facă asta fără mine, noaptea, pe drum când conduce Radu.

Scriu în minte, uneori pe Facebook, rar pe blog. Și mai rar spre deloc în calendarul în care ziceam că trec zile, activități, evenimente, tot ce facem. Luna August nu are nimic notat și a fost cea mai plină din tot anul.

Fac curat. În camere, în dormitoare, pe sub pat, în dulapuri, în bibliotecă, în toată casa, mai puțin în bucătărie. Îmi vine să dau tot, să împart, să donez, să vând tot. Mai puțin din bucătărie.

Înot. Din când în când, dar de-abia aștept să o fac din nou regulamentar.

Iar când ies cu Radu să bem un film vin, vorbim cumva și despre fete. Pentru că deși nu sunt toată viață noastră, așa cum se zice, sunt viața noastră de acum (încolo).

Simt că nu o să mai fie niciodată o perioadă la fel de intensă ca asta. Cu zile pe cât de calme, pe atât de gălăgioase, cu mare zvăpăială, uneori în corp, alteori în suflet, cu nopți pline de degețele, de pipi, țipete, îmbrățișări și în paralel, de seriale, uneori țigări. Sunt recunoscătoare pentru tot timpul ăsta cu copiii așa aproape. Pentru bula asta. Pentru ca altora le e foarte greu.

Standard
Uncategorized

#acasacufetele

Se face în curând o lună de când sunt acasă cu fetele. Mi-am dat demisia, nu mă mai simțeam bine la job, nu mai îmi plăcea, nu mai puteam să stau până la ora 3 noaptea să fac prezentări cu la fel de multă încredere și plăcere. Am ales să stau o perioadă cu fetele. S-au aliniat niște planete. Sau poate nu. Simțeam că trebuie neapărat să stau cu ele în perioada asta. Să merg cu ele pe munte, la mare, în natură, oriunde. Că din toamnă vor fi amândouă la grădiniță, destul de multe ore, aproape toată ziua, fără mine. Zile de concediu nu mai aveam, așa că mi-am dat demisia. :P

Cu mâna pe inimă, am simțit că vreau să fac asta, m-am ridicat de la birou într-o zi, ba chiar o zi mai călduroasă ca azi, și am anunțat că plec. Am plâns puțin, că așa mă emoționez și mă intimidez când mă despart de oameni și apoi a fost bine. Și este în continuare foarte bine. Îmi e dor de un brainstorming, să îmi zboare mințile prin toate părțile. În același timp, îmi e bine cu fetele făcând multe alte lucruri care îmi hrănesc și mințile și sufletul. Îmi e greu când le culc, la naiba cu somnul aș zice, îmi e greu când le văd că mănâncă puțin și se dau jos de la masă, înfometate, când aruncă pe jos, pe masă sau oriunde cu vreun tacâm sau o jucărie, arunc și eu, plâng și eu, dar sunt aici cu ele. Mi-au zis că se bucură de timpul cu mine, mi-au spus și că vor fără mine. Am trecut prin multe faze, prin multe stări. Și am învățat ceva din toate astea: că nu am nevoie să am așteptări. Deși le-am avut. Mi-am imaginat că o să fie o perioadă de relație mamă-fiice minunată, cu multă joacă, cu liniște, că o să le ajut de fiecare dată, că o să fiu calmă. Și eu și ele am avut nevoie de o readaptare. Sau poate doar eu, nu știu. Sunt atâtea „nu știu” într-un proces de creștere. În timpul ăsta am realizat că nu e nevoie de așteptări. Așteptările unui părinte nu își au rostul. Nu am nevoie de fapt de ele. Nici măcar cele legate de timpul nostru de acum. Că de viitorul copiilor nici nu poate fi vorba. Cu atât mai puțin mi-am propus să le fac arhitecte, medici, designeri, copywriteri, fotomodele, bucătari, cultivatoare de roșii bio, deși ar fi super să mâncăm toată viața roșii cu gust de roșii de la Gina. Nu mă aștept să fie cum vreau eu să fie și nici într-un fel anume. Aș zice că mă aștept să fie fericite, iubite, încrezătoare, puternice, vulnerabile în puterea lor, dar aici nu pot decât să ajut, să inspir, să însoțesc, mereu fără asteptări. Mai ales când afli acest adevăr care te sperie, dar pe care îl confirmi, că de fapt „copiii noștri nu sunt ai noștri”. Și mă gândesc ce naiba vrea să zică omul ăsta, Khalil Gibran, în acest fragment, care e mai lung și se găsește și pe net, din Profetul. Dar de fapt știu ce naiba vrea să zică, așa că revin la cele două frumuseți și îmi dau seama că cel mai mult și mai mult avem nevoie, și eu și ele, ca eu să fiu.  Să observ, să fiu prezentă, să validez emoții și sentimente, să ofer iubire și mâncare și lectură și să fiu, pur și simplu. Pentru că timpul uneori, e doar calitate, ca atunci când lucram și atât cât petreceam alături de ele, era foarte bine, dar alteori e și cantitate. Să fiu martor, participant la jocuri sau spectator, să văd cum reacționează sau gândesc, ca răspuns la alte lucruri pe care le-au făcut sau gândit cu un minut înainte sau o zi înainte. Micile lor reușite și micile mele reușite de conștientizare a momentelor de acest gen sunt de pus într-o reclamă Mastercard. O să revin la calitate, sunt sigură, la un moment dat, când o să vreau să lucrez din nou, să fac altele, deși fac și acum și nu uit de mine, de noi doi, cred, sper. Până atunci, sunt aici, cu ele, în parc, la joacă, la munte, la mare, la înghețată, la edamame, la povești despre piciorușe călătoare, la bunici, în tabără, cum ziceam, oriunde. Ne bucurăm împreună, plângem, râdem, ne vindecăm.

IMG_0298IMG_0300

Standard
Uncategorized

Bine ai venit, 2017

Nu te-am așteptat neapărat. Nu te-am visat, nu am sperat. Dar dacă tot ai venit, să știi că eu promit: să nu m-agit, să nu mă grăbesc, să chibzuiesc, iar cand voi fi mai hotărâtă, să nu mă ții in loc, mai bine să îmi dai puțin noroc.

Vreau să țin pasul cu tine, când mai e puțin până la vacanță, când mai e puțin până la somn, când mai e puțin până vine orice ne dorim. Vreau să țin pasul și să nu treacă o săptămână fără o carte în mână, să nu treacă o seară fără o poveste și-o giugiuleală. Vreau să fiu acolo, aici, acum, în orice secundă. Mai repede sau mai pe îndelete, vreau să nu te uit, așa cum am mai uitat ani, dar care cred că au fost cumva destui, căci altfel nu cred că au fost neinteresanți.

În schimb, aș vrea să nu te las să fugi, să te mai și opresc în loc, să-ți zic, mai stai oleacă, stop. Stop, acum râde Milla și vreau să îi memorez chiuitul, stop, acum mă pupă Radu și vreau să îi păstrez sărutul, stop, acum cântă Zoe și vreau să îi rețin vocea, acum plâng amândouă, aleargă, fac, dreg, trăiesc și vreau să trăiesc și eu alături de ele.

Mă bucur că te-am prins, până acum m-ai convins. Cu plimbarea asta frumoasă din Bucovina și cu una dintre cele mai triste și totuși sincere și sănătoase discuții de cuplu de până acum. M-ai convins că exiști și că exist și eu odată cu tine.

FullSizeRender.jpg

Standard
Uncategorized

O dimineaţă cu Milla

Mă trezesc, ea încă doarme. Zoe vorbește tare pe hol, îl strigă pe Radu, face pipi, face de toate. Ea nu se trezește. Nici nu se mișcă. Stă perpendicular pe mine, cu capul în picioarele mele, în timp ce picioarele ei sunt cumva încolăcite sub fund. Eu stau în poziția mea plictisitoare cu capul la perete, nemișcată, să nu o trezesc. Când mă întorc, se întoarce și ea. Mă caută cu capul, și-l bagă în burta mea. Miroase a bebeluș deși are 2 ani. Miroase și a căldură și a somn și a sănătate. E mică și totuși lungană, e slăbuță parcă, dar are niște pulpițe perfecte. Ține o mână la piept și una lângă capul meu. Respiră ușor, sacadat, deși acum 2 zile se îneca din cauza mucilor. Deschide un ochi, mă vede, se împinge și mai mult în mine. Mai doarme încă vreo 15 minute. E mai mereu cu fundul în sus, i se vede scutecul prin pijamaua albă cu floricele. Când n-o mai purta scutecul, o să îi rămână o fărâmă de funduleț. Are niște gene întoarse minunate. Genele ei o să cucerească lumea. Zoe mă strigă din când în când, Radu îi spune că nu poate să între, să nu o trezească pe Milla. Aș ieși la ea, dar nu vreau nici să plec, să se trezească singură. De obicei se trezește prima, ea ne scoală pe toți. Dar când doarme mai mult, vreau să fie cineva lângă ea la trezire. Că la somnul de prânz, de obicei nu e nimeni. Și începe să ne strige. Acum nu strigă. Nu zice nimic, mă ia în brațe, așa cum mă ia Radu când apucăm momente în doi într-un pat, pe o canapea, oriunde. Mă strânge de gât, de cap, mă mângâie pe păr, uneori se joacă cu părul și pe mine mă cam doare, îi zic, ea tot caută să îmi facă ceva. Vine cu nasul în nasul meu, își lipește obrazul de al meu. Nu îmi vine să cred cum ea știe că atingerile astea la ora 9 dimineața sunt exact ce trebuie. Sau ce ne-ar plăcea tuturor. Se urcă peste mine, stă ca într-un Marsupi, dar pe orizontală. Cred că mă iubește. Zoe a plecat la grădiniță, nu mi-am luat la revedere. În fiecare zi vreau să ne pupăm și să ne îmbrățișăm la plecare. Și la sosire, desigur. Uneori însă nevoile copiilor cred că pot fi sastifăcute pe rând. Să se simtă unici. Pentru că sunt.

 

Standard

The Power of Storytelling e o conferință despre povești. Despre rolul și puterea unei povești, despre subiect, despre idee, despre modul în care cauți sau descoperi o poveste, cum o trăiești, o scrii, o lași să crească singură sau o ajuți. E despre forța magică și totuși foarte palpabilă a unei povești care poate schimba oameni și deci lumea. E singurul festival de storytelling din Europa de Est și de 6 ani încoace se organizează la Hotel Pullman în București unde vin tot soiul de speakeri, oameni premiați, modești, cu șarm în vorbire și cu povești de viață, oameni normali, dar cu puterea inspirației și a visului și a scrisului, până la urmă. Sau a vorbitului. Sunt scriitori, producători, compozitori, artiști, ilustratori, oameni care inovează, care schimbă, refac, reiau, încep lucruri care apoi se transformă în povești.

Eu încerc să ajung la conferința asta cam de 3 ani. Am mai participat la evenimentele conexe, ba la un mic seminar, ba la o proiecție, acum Radu mi-a făcut cadou biletul de ziua mea. Și m-am înscris și la timp, adică acum 4-5 luni, când încă mai erau locuri, pentru că asta era de fapt problema cu care m-am confruntat: mă trezeam târziu cu înscrierea și cu cel puțin o lună înainte, dacă nu chiar mai bine de o lună, totul era fully booked.

Și deci conferința e despre poveștile care vin de oriunde și merg tot oriunde vor ele, dar eu m-am dus pentru că vreau să aflu cum fac din rahat poveste, să aflu din gura unor oameni mișto cum au făcut ei, cum i-a vindecat sau i-a mișcat sau i-a schimbat pe ei o poveste și cum le-au creat sau le-au trăit ei pe-ale lor.

M-am dus deci, vineri seara eram acolo, sâmbătă am fost toată ziua acolo, am prins tema de anul acesta și anume „Dare to wander” care mi-a permis să visez tot felul de scenarii, să pun pe hârtie o idee pe care chiar vreau să o și duc la capăt, ce să mai, să vreau să scriu, mai mult, mai bine, să cutreier, să încerc mai multe.

Vineri au vorbit Cheryl Strayed, Wendy Macnaughton, Joan Moaallem și Colin Meloy care a și cântat de fapt, el fiind compozitor și cântăreț în formația The Decemberists de care eu de-abia am auzit, dar pe care ieri am ascultat-o cam toată ziua. Cheryl Strayed e o tipă care a făcut traseul Pacific Crest Trail (PCT) după ce i-a murit mama de cancer, nepermis de rapid, cam într-o săptămână, după care a făcut sex cu bărbați oarecare și a luat droguri, nu știu de care, după care a divorțat de soțul de atunci și mă rog, a făcut acest traseu că să se regăsească. „Să regăsească fata pe care o crescuse mamă”, vorba ei. E o tipă inteligentă, amuzantă, care a studiat ceva la viața ei, după care s-a întâmplat asta cu traseul, apoi a scris o carte, Wild (Sălbăticie, care e tradusă și la noi, am luat-o și mi-a și semnat-o autoarea, ce mă bucur) și apoi un regizor, nu știu acum cine, a făcut un film, bazat pe acest capitol din viața ei. Și acest film, tot Wild se cheamă, a fost înscris la Oscar-uri și cred că nu a luat nimic, dar chiar și fără Oscar, e superb. L-am văzut la Elvira Popescu săptămâna trecută. Am plâns, am râs, mi-a stat un nod în gât, este onest și uman și emoțional. Dar pe mine mă emoționează o groază de lucruri de când sunt mamă, deci asta nu ar fi neapărat un criteriu.

Apoi Wendy, o ilustratoare tare simpatică și tonică și care chiar ilustrează foarte mișto a vorbit despre colaborare, despre cum e o artă să știi să îți alegi și să respecți oamenii cu care colaborarezi, fie ei din același domeniu sau din altele. A vorbit de condiția geniului și ulterior a artistului, creatorului, care e adesea una de sine stătătoare, văzută, filmată și studiată izolat, că și când o idee poate veni de undeva de sus, de la vreo divinitate, fără nicio altă influență sau sursă. Iar ea spune că de fapt totul este un parteneriat. Fie în momentul căutării poveștilor sau al cercetării, editării sau scrierii lor, suntem mereu într-un act de creație care necesită participarea mai multor persoane. Asta e un lucru real și care trebuie respectat. Și că orice idee care vine, de oriunde vine ea și în orice circumstanță, are nevoie de muncă, muncă și iar muncă, ca apoi să existe și să se transforme în ceva.

Al treilea tip, Jon Mooallem,  a spus o poveste incredibilă despre niște porumbei, de fapt incredibil cred că era, sau cel puțin părea cam suprarealist, contextul acestei povești, nu am reținut tot, că am ieșit puțin să îmi iau o apă, dar tot el a mai vorbit și a două zi și ne-a mai povestit ceva la fel de ireal. Ceva despre figura lui, care are ce-i drept o formă mai puțin întâlnită și cum cineva i-a spus odată că seamănă cu un toreador spaniol, pe nume Manolete și de aici s-a apucat să studieze viață tipului. Și uite așa a descoperit diferențe, unele chiar tragice, asemănări, unele chiar amuzante. Dar felul cum a evoluat acest moment în viața lui și cum totul a devenit o poveste pe care ne-a spus-o extrem de firesc, de împăcat, m-a făcut să scriu pe carnețelul meu din sacoșa primită la intrare, The Wanderer’s Kit, că orice poate fi o poveste. Și de fapt este. Doar că trebuie spusă, ca să existe și să aflăm. Poate oamenii chiar duc lipsă de povești. Povești simple, bune, umane, spuse sau citite împătimit sau detașat, blând și calm, cu sau fără final fericit, sau deschis cum zic scriitorii.

La finalul zilei de vineri a mai vorbit, și cântat după cum ziceam, Colin Meloy, acest tip șarmant care părea să mai fi ținut conferințe cu chitara la gât de multe ori. Nu neg că îi stătea foarte bine și parcă făcea acest mix să pară atât de simplu, încât mă și gândeam cum ar fi să învăț și eu serios să cânt la acordeon și să țin și eu o prezentare în tandem. A cântat deci tipul niște melodii chiar de când a început să le scrie, de când le cântă în baruri, ba chiar într-unele în care era numai el cu barmanul, uneori chiar și fără. A trecut apoi la alt nivel, iar acum cântă în această formație The Decemberists și are o soție ilustratoare, Carson Ellis, care îi face cover-urile de CD-uri și multe alte materiale, în stilul ei mai dark, mai colorat, dar mereu proaspăt și minuțios. Și care a venit și ea și a vorbit a două zi. Mi-a plăcut, am plecat spre Ploiești, spre petrecerea Rodicăi de 34 de ani, cu inima împăcată și plină de poveste.

După noaptea cu petrecerea, cu mult dans și mult vin rose, bineînțeles, m-am trezit dimineață, am plecat iar spre București și am absorbit tot ce s-a vorbit. Mi-am și notat niște lucruri, am și cumpărat niște cărți, după care am urmărit autorii pentru autografe, le-am lăsat și eu mesaje la rândul meu, am mâncat și niște salate bune și ceva carne cu legume. Nu mult, că nu degeaba am început acupunctură. Și da, cărțile sunt minunate, mi-am luat cartea „Salbaticie”, mi-am luat „Home”, ilustrată de Carson Ellis, e tare mișto, cartea Indrazneata, scrisa de Caroline Paul, și ea speaker în ziua de sâmbătă, o carte cu aventuri, și ele tot povești, deși cu mai multă adrenalină, din care am și citit jumătate în pauza de conferințe, mi-am mai luat una scrisa de Jonah Sachs, cu semnătura și mesaj, aka autograf, evident, mi-am luat și cartea Brief scrisă de Sorin Trâncă, și pe el l-am urmărit într-o pauză pentru autograf, că de ce nu până la urmă, dar nu ne-am intersectat. Și parcă am mai luat una, dar acum nu mai știu care. Dar între mâncat și cheltuit bani pe cărți, am mai ascultat niște povești. L-am ascultat pe Tolontan care a vorbit despre investigația deja faimoasă și din păcate, atât de necesară, despre dezinfectanții din spitale. De fapt ăsta a fost intro-ul, după care a vorbit despre rezultatele unei analize făcută de el, alături de Marina Popescu, despre discursul urii pe internet, cum l-a numit el, contabilizat în comentariile userilor. Șidespre modul în care trebuie (pentru că e nevoie) să moderezi anumite comentarii. Și cum surprinzător, moderarea aduce cu sine toleranță și respect. Cât timp moderezi comentariul, nu omul. Am desenat apoi cu ochii închiși pe o bucată de hârtie și am auzit o tipă ușchită și surprinzătoare, purtând tocuri cui, vorbind de poezie, Tara Skurtu pe numele ei, o tipă care predă de vreo 3 ani la Universitatea din Brașov și deci stă în România, ea nefiind româncă, dar având ceva legături pe aici. Am aplaudat-o pe Carson Ellis, soția lui Colin de mai sus, l-am ascultat foarte atent pe Brian, regizorul, soțul lui Cheryl tot de mai sus și apoi am râs, am râs sănătos când a vorbit, de două ori chiar, Caroline Paul, partenera lui Wendy, da, evident, tot cea de mai sus. Pentru că asta a fost o treaba tare bună -existența a 3 cupluri, dintre care, fiecare a fost speaker- care din nou mi-a plăcut și m-a ajutat să înțeleg și mai mult viețile acestor oameni invitați, contextul poveștilor lor, drive-ul pe care-l aveau și tot așa. Tim Howard, producător al podcastului Reply All a fost savuros. Tușea și zicea. Iar eu aș zice să intrați pe podcastul lui și să ascultați ce vorbesc oamenii acolo. Că o mare parte din ce e acolo pornește de la el. Caroline Paul a vorbit destul de mult despre lucrurile care apar scrise și în cartea ei, „Îndrăzneața”, despre aceste aventuri ale ei, care sincer nu știu exact din ce veneau, dacă era doar un imbold, o trăsătură, o curiozitate sau o neliniște care te ține viu și alert, dar și despre momentele ei de ceva mai multă sau mai puțină glorie legate de scris. Ah, și despre sora ei, actrita in Baywatch, cu care eu o asemănasem involuntar și inconștient, iar dacă m-aș fi gândit direct la serialul cu salvamarele fetele, aș fi crezut că este chiar ea. L-am ascultat pe Chris Jones, vorbitor la celelalte 5 ediții, simplu invitat la aceasta și totuși auto-invitat pe scenă pentru vreo 10-15 minute când și-a deschis inima către toți de-acolo și cu toate premiile lui și faima de scriitor la revista Esquire și la revista ESPN, a îndrăznit să spună ce și cum i s-au întâmplat numai chestii nasoale în anul dintre cele două ediții. În șlapi și cu un umor pe care oamenii uneori triști îl au foarte dezvoltat, i-a cam uluit pe toți și apoi a întâmpinat-o pe Jacqui, numele de familie mi-e greu să-l scriu, ea fiind nașa conferinței, după spusele unora, pentru că e mereu prezentă, mereu speaker, mereu cea care depășește vârsta celorlalți, pentru că depășește experiența celorlalți. Poate chiar îi bate pe toți la fund cu forța și curajul ei. De-asta poate are și un premiu Pulitzer. Că scrie și se joacă, dar de fapt e foarte serioasă. Și blândă și fermă, ca o mamă bună.

Între speakeri vorbea Cristian Lupșa, gazda DoR-ului, dar și a conferinței, de care îmi este tare drag și mă bucur că există, pentru că altfel n-ar exista nici conferința asta. De altfel sper că a simțit că toți cei din sală îl îndrăgeau, mai ales atunci când ne-am ridicat cu toții în picioare să îl aplaudăm. Am aplaudat oricum destul de mult. Pentru că mi-a plăcut. Oamenii vin și pare că se adună într-o familie unită, unii de 6 ani, alții în doar două zile. Mulți americani, mulți români din România sau români din alte țari care vin aici doar pentru conferință. O adunătură de povestitori.

Ah, și au un logo discret și interesant și o comunicare atentă, percutantă, așa cum e și DoR și pe mine mă cuceresc de fiecare dată. Tema fiecărei ediții îți deschide mințile și mai mult și mai mult, anul acesta eu m-am umplut de curaj. Poate de asta am și dansat vineri așa de mult. Ilustrațiile Ioanei Șopov, precum și filmul de prezentare au fost încântătoare. Și la final mi-am dat seama că realitatea e de fapt povestea. Poveștile din jurul nostru sunt cât lumea de mare. Iar eu sunt tare curioasă să descopăr cât mai multe.

Asta a fost PofS prin ochii mei. Mai concis, despre fiecare speaker și ce ne-a învățat fiecare, aici. Învățături simple, diferite, pertinente.

Uncategorized

The Power of Storytelling 2016

Imagine