Cancer, liliac, kilograme, tramvai

Diverse. Multe. Viața, cum ar veni. Din viața mea.

Job

Mă uit la ceas. 5:24. La 5 era ședința cu părinții la grădiniță la Zoe. Am uitat. Am uitat! Oricum nu puteam să stau mult. Am bilet la Visual Playground Open Nights care e în altă parte – departe – a orașului. Mă duc mai bine pe ea să o iau. Ea vrea cu bicicleta în parc, bicicleta mea mare, ea să stea în spate în scaun, să o plimb. Roata din spate e dezumflată și oricum nu am timp. Of. Poate are succes la ta-su.

În mașină

Un șofer pune frână, brusc, în fața mea, pun și eu frână cam la fel de brusc, Zoe decupa ceva în spate, în scaunul ei, probabil aplecată, se lovește cu capul de tetieră.

Mamiiii, tu tot timpul mă lovești în cap.

Ăăă…

Chiar nu înțelegi? Tot timpul, mai zice ea.

Ăăăăăăăăă.

După ce îmi adun cuvintele, îmi cer scuze. Îi mai zic, încă o dată, cum stă treabă cu frânele. Dar că o să încerc să nu mai pun așa. Coboară Radu, o ia el în brațe, se mișcă repede, dar nu destul pentru tipul din spate care claxonează deja enervat. Îi zice Radu ceva, nu știu, că eu plec. Atât de enervat însă era omul, că îi mai claxonează pe încă doi, dintre care unul se bagă în fața lui la semafor și celălalt nu pleacă îndeajuns de repede când se face verde. Cică se grăbea să își ia și el copilul de la grădiniță, îmi povestește Radu mai târziu.

Visual Playground

Sunt în drum spre a doua seară de Visual Playground Open Nights, prima fiind luni când a fost Perjovschi, dar nu am prins bilet. Ajung într-o oră. O oră în trafic. N-am mai stat atât de mult în trafic de foarte foarte multă vreme. Poate de când nici nu aveam copii. Ascult o poloneză mișto, vorbind despre graphic design-ul pe care îl face ea pentru instituții culturale și pe care încearcă să îl facă, neoficial încă, și pentru cele publice, cu ajutorul tezei sale de masterat. Ascult apoi vorbind un italian, într-o engleză amuzantă și grăbită, vorbind despre punctul lui de vedere asupra design-ului, despre cum fiecare punct de vedere e cel mai bun punct de vedere pentru acel om, despre stilul lui de a face desene (doodles) care se transformă în pattern-uri, dar cel mai mult îmi place când îl aud zicând că pentru el totul se bazează pe două puncte și o linie. Orice fel de puncte, mai mari, mai mici, groase, colorate și orice linie. Cum totul se schimbă și poate lua orice formă pornind de la două puncte și o linie. În capul meu deja se desfășoară următorul joc cu fetele. I-am ascultat pe amândoi cu plăcere și însetată și înfometată și fără nici un ban în buzunar și fără posibilitatea de a plăti cu cardul în locul în care eram, adică la Deschis Gastrobar.

Linia de tramvai

Plec apoi, destul de târziu, spre casă, Radu mă rugase să iau ceva de la Calif, opresc între două mașini, mă uit să nu le blochez ieșirea cumva, stau la coadă, iau mâncarea, arunc chitanța la coș, nu nimeresc, o tipă se uită la mine să vadă dacă o ridic, normal că o ridic, duc și gunoaie care nu sunt ale mele la coș. Mă întorc spre mașină. Un tramvai lângă mașină. Mă claxona și nu știam de ce. Coboară vatmanul, mă întreabă pe un ton dezamăgit de ce nu mă uit unde parchez. Roata spate stânga era fix pe șina de tramvai. Ce tâmpită. Și fraieră și ignorantă. Nu m-am mai simțit de mult așa prost. Îi cer scuze, da, am greșit, plec rapid. Oare cât m-a așteptat un tramvai cu tot cu vatmanul lui care putea chiar să intre în mașina mea, dacă așa simțea, așa cum fac alții. Oare cât m-a așteptat un tramvai, deși aproape gol, pe mine care eram la Calif la o coadă așa cum sunt cozile la Calif. Eram foarte obosită, da. Dar să fiu obosită pentru un lucru pe care trebuie să îl fac din instinct, să verific unde naiba îmi stau roțile și capul, nu e o scuză. Îmi pare rău.

Liverpool

Ajung acasă, îi dau berea și kebab-ul care miroase bine, Radu văzuse un super meci se pare. Nu intru în detalii. Mă gândesc tot la tramvai. Apoi mă culc, nu înainte să îmi spună cum le-a culcat pe fete. Uit de tramvai, din păcate.

Kilograme

Mă urc pe cântar la prima oră. 68 de kilograme. Cu încă unul mai puțin decât săptămâna trecută. Ce bine. De n-aș fi fi mâncat kebab-ul de aseară, poate cântăream 50. Poate aș fi putut nici să nu opresc la Calif.

Liliac

E deja dimineață, văd o doamnă, care tocmai cumpărase un buchet de liliac de la o babă de lângă piață. I-am zis că arată foarte bine. O întreb cât costă. 5 lei. Se uită la mine și mi-l dă mie. Dar de ce, că l-ați luat pentru dumneavoastră. Ți-l dau ție mai bine, eu am avut o zi proastă. I-aș zice că tocmai din cauza asta să îl păstreze. Dar ce s-a întâmplat, întreb. Îmi spune rar și greu, dar parcă vrea să se descarce, de biopsia pe care a făcut-o și în urmă căreia a aflat că are cancer. O îmbrățișez, ea plânge. Îmi spune că s-ar putea să fie bine. Îi zic și eu că uneori chiar e bine. Mă cheamă Valeria, îmi spune. Vrea să mă gândesc la ea. Mă gândesc.

La telefon

Vorbesc cu Radu, îmi zice de Milla, că o să vină el mai devreme de la job să stea cu ea, bona noastră are programare la doctor azi. Vorbim de weekend, de vreme. Ce frumos e azi afară. Păcat că unii au cancer.

Sofia

E ziua Sofiei, fata Ioanei. Împlinește 4 ani. E o fată minunată, care poate schimba lumea. Și chiar dacă nu va schimba toată lumea, ceva, poate mult, din ea tot va transforma în bine.