filme

Azi e ziua lui Ryan Gosling

Oricând poate fi ziua lui, din punctul meu de vedere, dar azi, poate deloc întâmplător, e ziua lui de naștere. Împlinește 37 de ani.

Îl știu pe Ryan Gosling de când juca alături de Sandra Bullock, în filmul Murder by numbers.  Ceva cu niște liceeni criminali. Era așa mic, slăbuț, firav, atunci l-am văzut pentru prima dată, dar nu mi-a atras atenția, filmul n-a fost bun deloc, și oricum Sandra Bullock era personajul principal și mult mai importantă decât el, apoi am citit că s-au cuplat, că ea era mai mare decât el, dar că lor le era bine împreună. Am rămas o perioadă cu gândul ăsta și am apreciat mereu astfel de relații. Mi-a plăcut încăpățânarea lor de a exista, indiferent de durată. Apoi l-am văzut pe Ryan Gosling în The Notebook,  o poveste de dragoste, o siropoșenie care înnebunește multe fete, inclusiv pe mine. Nu mai era mic și firav, deși tot slăbuț așa. Cred că sunt mai multe motive, pentru succesul filmului, nu pentru masa corporală a lui Ryan Gosling: ei, el și iubita lui, sunt frumoși, tineri, sunt diferiți, el sărac, ea bogată, eh, această diferență care face întâlnirile și mai palpitante, gradul de spontaneitate e ridicat și căutat, e ușor să empatizam cu ei, să ne punem în locul lor, el face un gest de dragoste eternă când construiește casa la care se gândeau împreună, deși ea, între timp, îl părăsește, forțată de părinți. În plus, el are barbă, mie mi-au plăcut bărbații cu barbă dintotdeauna, evident, înainte să devină o modă. Și de-atunci domnul Gosling a apărut mai des în motorul meu de căutare și în revistele de bârfă, pardon de specialitate, pe care mai puneam mână.

Apoi am auzit de filmul Lars and the Real Girl și îl am pe un hard de memorie de ceva ani, dar nu l-am văzut. Poate asta o să fac zilele acestea, în cinstea zilei lui de naștere. Apoi l-am văzut în Blue Valentine și de-atunci în absolut orice film în care a jucat, mai bine, mai prost, oricum a fost. O să pun aici un link către trailerul filmului Blue Valentine, deși nu e cel oficial, dar scena în care el îi cântă ei și cu vocea și cu ajutorul unei ukulele, practic îi face o serenadă, iar ea dansează pe ritmul muzicii lui, este superbă în firescul și în inocența ei. Tot atunci am descoperit că el are voce și că Michelle Williams este o actriță pe care aș vrea să o tot revăd. O apreciez în plus și pentru faptul că a fost iubită lui Ledger, deși cine sunt eu să zic așa ceva. Poate doar un mic fan, și-atunci să mă ierte.

Și deci Ryan Gosling poate să și cânte. Are niște melodii solo, dar și alături de copii, sub numele de scenă, Dead Man’s Bones, care sună tare bine, pentru urechile mele. Atât de bine, încât mi le-am descărcat în telefon și le ascult, uneori, la maxim, în căști.

Bun. Și deci pare că știe să și joace, să și cânte. E și foarte amuzant, are umor, are tipul ăla de haz, în care orice cuvânt spui, el ți-l va întoarce, foarte comic și în funcție de situație, împotriva sau în favoarea ta. Aici e un exemplu. Și-apoi Wikipedia zice că e și scenarist și regizor, Sweet Baby Jesus, dar câte poate să mai facă și să îi iasă bine.

După Blue Valentine, au mai fost filme bune, Drive, The place beyond the pines cu iubita sau soția sau ce o fi ea în viața lui, dar lângă care îi stă foarte bine, Eva Mendes (și ea mai mare decât el), The Ides of March. Apoi au mai fost altele, așa și așa, desigur, asta e părerea mea, cum ar fi Crazy Stupid Love sau Gangster Squad. La La Land e cumva un film recent, mi-a plăcut, nu l-aș mai vedea, dar îmi amintesc cu plăcere de câteva pasaje, de câteva replici, de atmosfera reîntâlnirii. Ah, și a mai fost The Nice Guys cu Russell Crowe, au avut o chimie tare bună acolo. De fapt mi se pare, poate nu doar mie, că acest băiat are chimie cu orice actor cu care joacă. Iar chimia se bazează pe toate simțurile. Pentru că există un Ryan Gosling înainte și după ce deschide gura ca să vorbească. Să vorbească, am zis. Există Ryan care se apropie la o distanță de un centimentru de omul celălalt sau Ryan care îl privește, calm, fix în ochi, din colțul celălalt al camerei, Ryan care ia actrița în brațe sau o mângâie pe păr, pe gât, pe oriunde și Ryan după ce începe să vorbească. Mie aici îmi place cel mai tare, pentru mine vocea e foarte importantă. Și așa cum îl recunosc pe Anthony Hopkins dintr-o mie sau pe Clive Owen, datorită vocii, pe Ryan cred că îl recunosc de la o planetă distanță. Are un timbru mișto și plăcut și sexi, știe și să jongleze o acută cu o gravă și are o muzicalitate unică în acest concurs, pardon, film, viață, whatever. Așa aș spune, dacă aș fi, să zicem, jurat la Vocea României.

La ultimul film în care a jucat, Blade runner, am dormit. Sigur eram prea obosită, zece minute să fi văzut măcar, nu știu. Nu pot să zic că filmul era greu de urmărit sau că nu era bun, din moment ce nu l-am urmărit. În plus, are notă bună pe Imdb, știu, review-urile sunt relative, dar uneori le verifici. S-ar putea să vreau să îl revăd.

Da, deci Ryan Gosling nu e deloc o plăcere vinovată, pentru că, zău, dacă mă simt în vreun fel vinovată. Tocmai ce am pus linkurile la toate filmele pe care le-am numit, so no shame there.

Hey* Ryan, să cânți în continuare și să faci filme (din ce în ce mai) bune. Și poate, odată, o să ai vreun podcast sau o emisiune la radio. O să-ți iasă de minune.  Și la mulți ani. Că de la ziua ta am pornit. La mulți ani, să ai o viață superbă, cu fetele** tale superbe cu care asculți muzică cubaneză, superbă, sunt sigură, și cu iubita ta superbă.

*Faza cu Hey, nu știu dacă știți, sigur trebuie să știți, a apărut undeva prin 2008. Un fan a început un blog, o pagină tumblr mai exact, despre Ryan Gosling, despre ce ar zice el în anumite situații, cum ar fi dacă ar fi iubitul tău, cum te-ar ajuta, iubi, sprijini, ce te-ar sfătui. Și toată nebunia asta s-a numit Hey Girl. Și încă de atunci apar tot felul de meme-uri cu imaginea lui și texte care par să fi fost spuse de el. Evident că ele nu sunt spuse de el, așa cum nici replica Hey Girl nu a spus-o el. De altfel el recunoaște că e complet defazat de topicul ăsta în acest clip alături de Russell Crowe, un video asumat și menit să promoveze filmul în care cei doi joacă împreună, Nice Guys, de care am mai zis. A fost atât de viralizată replica, încât a ajuns și la noi, datorită ideii și priceperii Celiei, care a lansat la un moment dat Hei fato.

32415349567_1158363410865464_6074767321200732689_n

**Nu știu exact cum își crește aceste fete, sper că e iubitor și atașat, dar citind ce a zis despre ele, simt că e bine acolo unde e, kids-related. „When you meet your kids you realize that they deserve great parents. And then you have to try and become the person that they deserve.”

Standard
copii, filme

Începe KINOdiseea de toamnă

M-am imaginat în multe situații și jocuri și scenarii cu copiii mei. M-am imaginat jucându-mă Nu te supăra, frate, Rațele și vânătorii, m-am văzut alergând după ei pe toate câmpurile și în toate poienițele, m-am văzut la mese de seară liniștite, vesele, la seri de film, gătind în bucătărie, citind oriunde. Aproape toate ne ies, ba chiar și cina liniștită, într-o seară din trei. Dar parcă dincolo de joacă, mersul la teatru s-a lipit de noi, cum altfel, ca timbrul de scrisoare. Am mers cu fetele la teatru la toate vârstele, le place, iar de ceva timp, mergem și la filme pentru copii, cele mai multe la cinematograful de la Muzeul Țăranului, vedem animații frumoase, vesele, calde, diferite, unele premiate, apreciate, deloc stridente, cu mesaje și peripeții și tot soiul de întâmplări pe care copiii le pot asimila ușor.

Am fost la Kinodiseea și anul trecut, și la ediția din mai și la cea din noiembrie, și atunci țin minte că am văzut Ponyo și Orășelul Alandala și parcă și Zarafa. Ponyo a rămas in mintea și in inima fetelor și l-am mai văzut acasă de multe, multe ori. Apoi am trecut la Vecinul meu Totoro și aștept să mai crească să mai vadă și alte filme de-ale lui Miyazaki. Iar eu am reținut filmul Sing Street pe care l-am văzut singură acasă și mi s-a părut o relatare foarte frumoasă și sinceră a adolescenței, și tandră și dură, cu multă muzică și umor. Cu un personaj principal foarte mișto, cu o iubită mișto și cu un „Littlefinger” în alt rol, și el foarte bun.

Iar acum vine din nou perioada când aș alege să mergem la orice film, dacă nu ar fi pe vârste și dacă nu ar fi totuși prea mult să duci copiii la peste 20 de filme în decurs de o săptămână. Așa că am citit despre filme și am ales câteva în funcție de anii pe care îi au acum (3-6 ani) și de locul în care sunt proiectate. Iar în funcție de timpul pe care îl avem împreună, probabil o să alegem să mergem la două dintre ele.

1: Owls and Mice

2: Casper and Emma

3: Up in the sky

4: The Big Bad Fox 

5: Sesiunea de scurtmetraje

Iar cine are copii mai mari decât ai mei, poate alege orice altceva din program, ba chiar poate să meargă și la unul dintre atelierele de animație, regie, actorie, storytelling.

La proiecțiile de la 10:00 și 12:00, de luni până vineri de la Cinema Eforie, Cinema Muzeul Țăranului și Cinema Pro, intrarea este liberă. La toate proiecțiile din cortul KINOdiseea și Sala Multimedia a Muzeului Grigore Antipa, intrarea este liberă, dar e nevoie de rezervare. Pentru celelalte proiecții de seară și din weekend, biletele sunt puse în vânzare pe Eventbook la prețul de 5 lei pentru copii și 10 lei pentru adulți.

Festivalul KINOdiseea-Festival internațional de film pentru publicul tânăr are loc între 9-15 noiembrie. Adică începe mâine.

„KINOdiseea este cel mai mare festival de film pentru copii din Europa Centrală și Sud-Est și aduce în atenția publicului român filme de calitate pentru publicul tânăr, care nu intră în rețeaua clasică de distribuție. Filmele sunt împărțite în două categorii, KINOdiseea Junior, care se adresează copiilor cu vârste între 3 și 14 ani și KINOdiseea Youth, pentru tineri de peste 15 ani.”

23231489_1938499636175380_4949035294554478278_n

Ilustrația pentru poster e realizată de Mădălina Andronic, am pus-o aici pe cea originală, mi se pare că este superbă, la fel cum fost de altfel și cea din 2016.

Standard