O lună de sinceritate|Ziua 7|Adevărul despre ziua mea

Adevărul e că îmi plac petrecerile. Din acest motiv mă și ocup, în timpul liber, să fac materiale și decor și altele pentru petreceri. Și îmi plac și aniversările. Și cel mai mult și mai mult îmi plac petrecerile de ziua mea. Să chem prietenii și părinții și alte rude și să petrecem o zi împreună, să ne înghesuim pe un metru pătrat sau pe mai mulți, dacă se poate. Dintotdeauna mi-a plăcut să aduc oamenii împreună. Connecting people, ca la Nokia. Și prieteni apropiați și foști colegi de școală sau de liceu sau de birou, și vecini și verișori cu care mă văd rar și oameni pe care îi cunosc de puțin timp. Să ne întâlnim, să mâncăm ceva, să povestim, poate chiar să facem o aroganță, adică să dansăm. Nu te gândi la vreo nebunie ca în Marea Mahmureală sau La Grande Bellezza, deși, să dansezi pe un balcon în Roma, poate fi un vis care merită împlinit. Și mi-ar fi plăcut să fac asta și astăzi, la cei 36 de ani de care mă bucur și îi accept și îi primesc și de care sunt totuși recunoscătoare. N-am făcut însă nimic de acest gen, pentru că nu simt că ar fi vreun motiv de sărbătoare. A mai trecut un an în care urările de anul trecut m-au ținut sănătoasă, dar nu și fericită sau împăcată sau senină sau veselă. Nici eu n-am reușit să mă fac pe mine prea fericită, așa că desigur, nu ar fi trebuit să am așteptări de la alții. Și totuși am o așteptare. Și când ea nu ajunge să corespundă deloc realității, atunci e trist. Simt că e trist, deși am văzut mai devreme o fotografie cu un tricou, la Adriana S, pe care era imprimat acest mesaj: „Acceptă viața cu tot ce îți oferă ea și luptă pentru lucrurile bune. Trăiește acum, trăiește trecutul, trăiește viitorul, trăiește pentru totdeauna”. Sau așa ceva. E greu să accepți. E greu să zici că accepți și chiar să accepți. Pentru că mă întreb, între timp: de ce se întâmplă anumite lucruri, de ce acum, de ce așa, bla bla bla. Și totuși, în această derivă de gânduri și sentimente, există niște lucruri pentru care sunt într-adevăr recunoscătoare:

pentru viață
pentru sănătate. Suntem sănătoși, înafară de un streptococ la fata mare, un dinte spart la fata mică, o durere de genunchi la bărbat și momentan, multe dureri de spate la mine, suntem bine, n-avem boli, viruși, infecții, (alte) dureri sau simptome.
pentru sesiunile săptămânale de ski alături de Radu (din ianuarie, februarie, dacă nu chiar și martie), când fugeam noi doi la munte, schiam câteva ore și ne întoarceam, după-amiază la fete. Au fost grozave.
pentru cărțile pe care am reușit să le citesc
pentru jobul part-time pe care îl am
pentru idei
pentru ieșirile cu cortul
pentru mare
pentru răbdarea pe care o am uneori
pentru al treilea copil
pentru învățătoarea Zoiei și, în continuare, pentru educatoarele Millei
pentru porumbul fiert, pentru vișine și muuulte piersici, pentru roșiile și icrele de la Gina, pentru Raionul de Pește, pentru Simbio
pentru Paris și Jay Z
aș zice și pentru Thailanda în familie, pentru că altfel nu vedeam ce am (mai) văzut, dar a fost mai complicat decât mi-aș fi imaginat.
azi, în mod special, pentru rezultatul de la referendum

Sunt recunoscătoare că am avut parte de toate aceste lucruri, deși e greu să accept starea de acum. Mă gândesc cum anul trecut, fix în aceeași perioadă, eram tot în Thailanda, cu altfel de familie, respectiv cu mai multe fete pe care nu le cunoșteam, dar care mi-au devenit o familie. Eram cu aceste fete, alături de care nu am vrut inițial să plec, pentru că mi se părea ciudat să fiu departe de copiii și soțul meu, tocmai de ziua mea. Și totuși am plecat, gândindu-mă că tocmai acesta putea fi cadoul. Și a fost cel mai surprinzător și bine primit dar. Am primit multă dragoste și apreciere și adevăr și mai ales flori, cum n-am primit în viața mea. Nu mă așteptam să fie și azi tot așa. Dar mă așteptam să fie altfel. Să primesc exact ceea ce căutam, deși lucrurile pe care le-am primit au fost minunate. Și poate că cel mai bun lucru a fost că oamenii de azi au fost și ei minunați. Să încep ziua cu cei mai importanți oameni din viața mea, toți sub același acoperiș, nu e puțin lucru.

Ce am mai făcut azi, la 36 de ani:

Două fete mi-au urat (mai multă) liniște în suflet. E o urare bună.
Altcineva mi-a urat să ne distrăm bine în 5. Și mă întreb dacă, oare, acesta ne este destinul, al nostru, al fiecăruia din această formulă.
Mi-am cumpărat, după mulți ani (cam de când m-am mutat, în facultate) un tort în Ploiești. Nu o să mai fac asta.
Am primit desene de la fetele mele și în ambele am o coroană pe cap. Coroana are, în centru, o piatră, în formă de inimă. Pentru că de fapt, în cazul în care nu știați, eu sunt Dragostea, nu Tilda Swinton, în filmul acela italian Io sono l’amore.
Am primit o pereche de căști fără fir. Adică wireless. Mă simt atât de ciudat cu ele în urechi pe cât mă simt foarte cool.
Am oferit și eu cadouri, iar o fată cu cârlionți, de 10 ani, una dintre destinatare, mi-a spus foarte sincer: „Acum chiar pot să zic wow”.
Am mâncat mulți calamari și dovlecei. Nu-mi pare rău.
Am citit articolul despre Asia, din numărul actual și mereu drag, National Geographic Traveler.
Am fost la Decathlon. Întotdeauna găsești acolo, ceva bun și potrivit și necesar.
Am plâns.
Am fost și la magazinul Cufărul Verde, unde am descoperit un brand nou, Ziaja (am dat pe engleză, ca să înțelegeți ceva) și sper eu, bun, căci mi-am luat deja o cremă de corp de la ei. Și am și folosit-o. Are lapte de capră.
Am reușit sa fiu aproape de Milla într-o criză* mai ceva ca cea de care povesteam aici. Și la final să o îmbrățișez, după ce a venit singură, topită, plânsă și cu ochii roșii, în brațele și pe picioarele mele. În toiul acestui tantrum, mi-a spus „urâto” de vreo 5 ori, pe diferite tonalități, dar mai ales pe acute, cu mențiunea că la ceas de seară, la culcare, am primit și explicația: „eram supărată, mami”.
Am fost la mama mea, la cimitir. Căci ar fi fost și ziua ei, așa cum cred că și mamele ar trebui aniversate în zilele copiilor. Și pentru că voiam să îi mulțumesc, ba chiar să îi spun I lived to fight another day, căci mi-a fost la un moment dat teamă, că dacă ea a murit la 36 de ani, asta o să mi se întâmple și mie. Sigur asta este o bucată de explicație pentru alte lucruri.
Aș fi vrut sa fiu în Bulgaria, pe dealurile care apar în fotografiile care promovează resortul Thracian Cliffs. E foarte scumpă cazarea, n-am avut bani.
Le-am citit fetelor trei cărți: R-Mami, Frumoasa și Bestia și Atinge copacul fermecat.
Am vrut să închid complet telefonul și totuși n-am făcut-o.
Am comparat cu prezentul lista mea de la 32 de ani, căci alta n-aveam, din care am observat, că cel puțin jumătate din dorințe, am bifat. M-am bucurat așadar pentru concertul Jay Z, pentru zmeura congelată, pentru vederile (mai multe) trimise, pentru iubire, pentru copilul despre care scriam, pentru alăptat, apoi fumat, pentru kilogramele (nu de acum) în minus, pentru Vocea României, pentru scris, pentru memorie.
Mai mulți oameni s-au gândit la mine, online și offline. Și când n-a fost bine să se gândească cineva la tine?
N-am votat.

*Acum că mă gândesc bine, toți nervii și toată supărarea Millei erau parcă ale mele. Ea era oglinda, ca de fiecare dată, cum sunt ei, copiii, ea se manifesta, ca orice alt copil liber. Pe când eu, nu ascundeam nimic, ce-i drept, comunicam, dar parcă nu știam cum să le las pe toate să și plece.

Din luna mea de sinceritate, mai am: