Armonia în 3 sau în 5 e rară, de aceea foarte pretuiță. Liniștea e aproape imposibilă. De cel puțin un an de când vorbește Kira, cineva vorbește în aproape fiecare moment. Cineva țipă sau plânge sau râde sau citește sau cântă sau șoptește. Ne jucăm toți cinci, ele se joacă toate trei, ne combinăm câte doi sau trei la drum, la plimbare, la somn. Cel mai mult îmi place să fim împreună. E cel mai obositor și cel mai frumos. The next best thing îmi place să le văd pe ele cum se acceptă, la joc, una pe alta. Cineva propune, altcineva acceptă, una face mereu ce fac celelalte. Rolurile se schimbă, vocile se schimbă, ritmul se schimbă. Fetele sunt aceleași. Jocul lor se întâmplă în fața ochilor mei sau a camerei de filmat. Se întâmplă în camera lor, în curtea bunicilor, pe o plajă mică, într-un cort mare, pe un pat, pe sub pături, într-o piscină, printre colace. Cel mai simplu pare să fie când una este doctorul și celelalte două sunt pacientele. Dar despre asta, altă dată, în momentele de fericire, în colectiv. Sau poate cel mai simplu va fi atunci când vom merge toți la cinema sau vom da drumul unui film care poate fi vizionat de toți. Mai vorbim peste 3-4 ani.
Momentele separate de fericire, de conexiune, de vorbă, sunt și ele rare și totuși din ce în ce mai dese, dacă întelegeti ce zic. Știam că se vor întâmpla. Știam că va urma și asta. Perioada în care copiii nu doar că își vor găsi sau vor avea activități separate, dar si că va trebui să coordonez eu, cumva, timpul alocat lor. Am citit despre asta, am realizat asta, am aplicat asta – timpul special, timpul dedicat unuia dintre copii sau macar 2 din 3. Am aplicat ideea timpului special și pentru că mi s-a părut corect și pentru că am avut nevoie, pentru că nu părea să pot face lucrurile altfel. Am citit despre cum e indicat, recomandat, benefic, să ai timp special, timp 1 la 1 cu fiecare copil, când ai mai mulți. Cât de bine îi face lui, copilului, să se simtă în centrul atenției părintelui, doar el, oricâte surori sau frați ar mai avea. Cât de bine îi face părintelui, să îl îmbrățișeze doar pe el, primul sau al doilea sau al câtelea copil ar fi. Astea sunt momente de conectare, de fericire, momente simple, ușoare, când ești în prezența unui singur copil și împarți o singură bucurie sau primești o singură emoție, primești doar râsul și veselia lui, accepți doar nervii lui, doar ideile lui. Am citit despre aceste momente separate și le-am și pus în practică de când am născut al doilea copil. Au început de atunci să fie momente în care lăsam al doilea copil cu bona, pentru o tură de bicicletă cu primul, momente în care îl lăsam pe primul în altă cameră sau cu altă bunica, doar ca să îl pot alăpta și alinta în liniște pe al doilea. Am simțit nevoia acestor momente, m-am simțit și mulțumită și vinovată. Oare trebuie, e nevoie, așa recomandă psihologii, oare nu trebuie sau chiar nu e nevoie să îți bucuri toți copiii deodată, în același timp? E bine să fie mereu armonie sau armonia vine pe rând, în cantități mici, în momente diferite? Armonia mea e și armonia lor? Invers cum e?
Chiar azi, într-o zi de marți, fata mare e într-o tabără cu o saltea după ea, așteptând exercițiile zilnice de mindfulness, fata mijlocie e cu mine acasă, încântată să se joace singură cu toate jucăriile și cu mine, fată mică e la grădiniță, unde a plecat mai puțîn încântată, dar de unde vine mereu bucuroasă și odihnită, fără să fie deranjată de nemulțumirile unei surori mai mari, care apar fix la somnul ei de prânz. Mă întreb dacă e bine cum rezolv lucrurile, cum le împart, cum le organizez. Cât de mult să las fetele împreună, în joaca și in haosul lor de 3 fete într-un pat sau într-o sufragerie, cât de mult să le separ. Cât e comod, cât e simplu, cât e necesar, cât nu. Mă detașez uneori, mai că sunt mândră de mine. Plâng alteori, mai că mă sperii că am 3 copii. Ignor alteori, mai că nu aș avea copii. Echilibrul e succesul.
Câteva exemple:
Tabăra de ski, cu fetele mari, în care le-am însoțit, lăsând fetița mică acasă, cu tatăl și mătușa ei.
Serile când o culc doar eu pe Milla (când Zoe doarme cu verișorul sau cu bunica ei, iar Kira cu tatăl sau mătușa ei).
Diminețile în care o duc pe fata mică, cu bicicleta, la grădiniță. Eu cu ea, pe jumătate din Calea Victoriei.
Ora de după școală în care stau cu fetele mari, în terenul sau în parcul de lângă școală. Ora de după școală în care merg cu ele la înghețată. Ora de după școală în care merg cu ele la un muzeu. Ora de după școală când merg doar eu cu ele la înot. Orice ora de după școală când merge, stă, se joacă el cu ele, oriunde.
Plimbările în parc, doar eu cu Kira, doar ea cu tatăl ei, doar ea cu mătușa. E doar ea și se duce pe unde poftește, cere lapte cald de la cafenea, stă cât vrea în leagănul-coșuleț.
Momentele în care le culc separat și fiecare are timp de vorbă (după minute, regulamentare, de joacă cu toate, în patul mare). De aproximativ o luna și ceva culc eu fetele mari, pentru că am încheiat alăptarea. A fost timpul Kirei cu mine la somn, al meu cu ea, acum e timpul fetelor mari cu mine. Și tot așa. Sincer, visez o saltea imensă pentru toți 5.
Dixit doar cu Zoe, puzzle doar cu Milla.
Îmbrățișare cu câte una, pe rând, îmbrățișare completă, lungă.
Teme cu câte una, pe rând, în liniște, fără grabă sau pe rând și cu nervi, după cum se poate.
Citit cu câte una, pe rând.
Zoe care doarme la o colegă, Milla la alta.
Ele două care dorm, o dată la două luni, la unchiul lor.
Ele două care văd filmul lor, ales de ele.
Ele două la cinema cu unul dintre noi.
Kira care mănâncă la restaurant, doar ea, cu părinții ei, deși a venit a treia pe lume.
Facem multe lucruri pe rând, dar și multe împreună. Nu stiu cum e mai bine sau mai potrivit sau mai eficient sau mai armonios. Mă uit la ele și uneori zic că ceva nu e bine, ceva nu fac bine. Mă mai uit o dată, peste câteva minute, peste o zi, mi se pare totul perfect.
anașimaria 