calatorii, copii, cuplu

3 zile în Nesebar

De 1 Decembrie am plecat de acasă, la vecini, în Bulgaria. Ne-am făcut toți patru bagajele și am fugit. Și nu pentru că avem o problemă cu ziua națională a României. Ci pentru că ziua națională a României e zi liberă, la pachet cu ziua Sfântului Andrei. Și oricând se adună trei zile libere plecăm din București. Iar dacă se adună patru zile, apoi atunci plecăm din țară. :P

Cu sau fără regulă, scrisă sau nescrisă, să mergem în Nesebar a fost o alegere foarte  bună. Oraș medieval, de vreo 3000 de ani, mic, cochet, peninsulă de fapt. Știam de el de acum câțiva ani când într-un moment de curiozitate, dar și de rătăcire am ajuns în Nisipurile de Aur pentru o săptămână, timp în care în loc să stăm liniștiți acolo, am luat la rând toate stațiunile din jur sau mai departe. Iar gândul mi-a rămas la Balcic și la Nesebar. Am stat 3 zile acum, de joi până sâmbătă și am ținut cont de drum, dar mai ales de vreme. Au fost 15-16 grade acolo, știam dinainte, de-asta am și ajuns în stațiunea această minunată înscrisă, din 1983, în patrimoniul mondial UNESCO. Voiam sa mergem undeva cu copiii unde să nu fie prea frig, ca să putem sta mai mult pe-afară. Si nu neapărat la munte, din cauza traficului, un motiv de rahat, dar asta e.

Ce poți face în Nesebar cu copiii?

Ce poți face în Nesebar cu copiii poți face și în cuplu, fără copii sau cu oricine. Activitățile și plimbările sunt aproape similare. Singura diferență o reprezintă numărul de kilometri parcurși pe două picioare.

  • Deschizi ochii
  • Te ții de mână
  • Mergi pe jos, treci de moara de vânt de la intrare și te tot duci și faci înconjurul peninsulei până te oprești unde îți place mai mult și mai mult
  • Vizitezi biserici: Basilica Maicii Domnului, Biserica Sf. Sofia, Biserica Sf. Paraschiva Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, Biserica Hristos Pantocratorul, Biserica Sf. Ștefan, Biserica Sf. Ioan botezătorul
  • Vizitezi muzee (aveam varianta Muzeului Etnografic sau cea a Muzeului Arheologic – am fost la cel din urmă și fetele au studiat ceva timp interiorul fără să ceară în brațe)
  • Culegi pietricele de lângă ruinele băilor romane
  • Te plimbi pe faleză (pe jos, cu trotinetele, cu bicicletele – noi am avut doar picioarele disponibile)
  • Te joci de-a v-ați ascunselea pe ulițe, printre case
  • Alergi, stabilind mereu punctul de sosire la următoarea casă, cu sau fără magazin în față
  • Mănânci scoici/calamari/pește proaspăt alături de o salată cu roșii, vinete, ardei copți, măsline și ardei copți (la ambele restaurante la care am mâncat-o, era trecută la specialitatea restaurantului, cu nume diferit, desigur, dar într-adevăr o specialitate)

Am stat într-o vilă frumoasă, Villa Elea, la o aruncătură de băț de ruinele Bisericii Sfântă Eleusa. Am găsit cazarea pe booking, o casă cu camere spațioase și luminoase, cu trei laturi spre mare, cu multe geamuri, la față locului am simțit întâi frig, toți pereții reci, apoi a două zi, deja căldura era peste tot, în fiecare colț de cameră crem. Oamenii prietenoși, drăguți. Aș mai sta aici și poate chiar o să mai stăm (cred ca din septembrie încolo, oleacă extra sezon e perfect, acum era aproape pustiu, dar pe noi nu ne-a deranjat), pentru că și fetelor le-a plăcut mult, în ciuda micului dejun care nu ne-a plăcut nici măcar puțin, dar sunt sigură că o să îl îmbunătățească.

Ce le-a plăcut fetelor?

  • Casa în care am stat. Atât camera, cât și poziția casei, geamul deschis către mare era foarte ușor integrat în scenetele și jocurile lor, de care cumva au mai avut timp, deși am stat foarte multe ore pe afară, pe străzi, pe lângă apă, peste tot.
  • Teatrul vechi, amfiteatrul cu scenă, unde am fost în ambele zile și probabil am fi fost în fiecare zi, dacă de exemplu, am fi stat 7 și nu 3. Au cântat și s-au distrat acolo, iar dacă eu aș fi avut mai multă dispoziție de joc, aș fi făcut și niște piese de teatru memorabile. Poate data viitoare.
  • Scoicile și calamarii. Mare succes.
  • Și niște paste mici, în formă de steluțe, pe care le-am cumpărat de la singurul supermarket deschis în zonă și pe care le-am gătit în bucătăria cea mică a apartamentului. A ieșit un fel de terci pe care ele l-au adorat.
  • Millei i-au plăcut pisicile de pe străzi, ne-am oprit de multe ori să vorbească cu ele și să le mângâie, Zoiei i-au plăcut bisericile, i-am citit fiecare pancartă, m-a întrebat despre orice a văzut. Ar mai fi stat.
  • Nisipul, scoicile, orice are legătură cu marea și plaja.

Le-a plăcut și că am început activitățile de Advent, tocmai în Bulgaria și deci încă de-acolo am început cu fetrul și cu cărțile și cu toate.

Ce le-a plăcut lor mi-a plăcut și mie și deși eram cam tristă, plimbările în patru sunt cele mai frumoase. Cele mai.

IMG_1822IMG_1850IMG_1816.jpgIMG_1837IMG_1841img_1844.jpgIMG_1848IMG_1853IMG_1854IMG_1856

IMG_1862IMG_1863IMG_1864img_1865.jpgIMG_1866IMG_1867IMG_1870IMG_1871IMG_1873IMG_1874IMG_1875IMG_1878IMG_1879IMG_1882IMG_1884IMG_1885IMG_1886IMG_1888IMG_1889IMG_1891IMG_1893IMG_1895IMG_1897IMG_1898IMG_1899IMG_1900IMG_1901IMG_1904IMG_1905IMG_1906IMG_1907

IMG_1910IMG_1911IMG_1913IMG_1915IMG_1916IMG_1917IMG_1919IMG_1920IMG_1923IMG_1924IMG_1925IMG_1927IMG_2002IMG_2005IMG_2007IMG_2010IMG_2014IMG_2015IMG_2017IMG_2018IMG_2020IMG_2022IMG_2027IMG_2030IMG_2031IMG_2032IMG_2033IMG_2034IMG_2040IMG_2042

IMG_2050IMG_2052IMG_2057IMG_2058IMG_2060IMG_2061IMG_2063IMG_2067IMG_2070IMG_2071IMG_2074IMG_2077IMG_2078IMG_2079IMG_2083IMG_2085IMG_2086IMG_2087IMG_2088IMG_2089IMG_2091IMG_2092IMG_2093IMG_2097IMG_2100 (1)IMG_2104IMG_2106IMG_2107IMG_2110IMG_2118IMG_2119IMG_2122IMG_2130IMG_2132IMG_2137IMG_2139IMG_2140IMG_2143IMG_2144IMG_2146IMG_2147

În ultima fotografie eram în Varna, la restaurantul Mr. Baba unde iar am mâncat o salată cu brânză, vinete și ardei copți, foarte bună. Dar doriți să aflați mai multe despre Nesebar, care nu știu încă dacă se scrie cu un s sau doi s, vă pun încă un link.

Standard
calatorii, carti, copii

„This is how we do it” nu e o carte doar pentru copii

Orice carte din cele pentru copii nu e niciodată doar pentru copii. E și pentru părinți și pentru copiii lor interiori și pentru mătuși și pentru bunici, ba chiar și pentru vizitatori sau vecini. Ca de altfel și invers. Orice carte pentru adulți poate deveni o carte pentru copii, mai ales când ei vor să știe tot, iar ție îți e drag să împărtășești din cartea ta „din seara asta”.

Avem zeci de cărți din care le citim copiilor, în vreo cinci locuri din casă: dulapul lor, alte două etajere din dormitorul lor, două în sufragerie, biblioteca, marginea patului nostru, dulapul de sub televizor. Am vrut inițial să fac un colț dedicat pentru cărți, aproape de o canapea sau de o saltea. Apoi mi-am dat seama de volumul lor crescător și poate tocmai de aceea am găsit această scuză pe care tind să o folosesc, involuntar sau poate nu (muahahahaha) ca argument: că e bine să fim înconjurați de cărți, din orice sursă. Că cititul se poate întâmpla oriunde, poți oricând să iei o carte și să o răsfoiești. Și funcționează. Fetele asta fac, înainte să vin eu să le citesc sau când fac o pauză între alte jocuri sau primul lucru de dimineață sau primul lucru după ce revenim dintr-o călătorie, iau câte o carte și se așază în fund acolo unde apucă.


Mi-a plăcut întotdeauna să le aleg cărți copiilor, ai mei sau altora, să le citesc fetelor, să le las să răsfoiască, de când aveau 7-8-9 luni, nici nu mai știu de când au început să dea ele paginile unei cărți, mai bine sau mai prost legată. La sectorul “cărți pentru copii” o să mă opresc prima dată, de fiecare dată, online sau offline, la cărțile de la Editura Cartea Copiilor, Curtea Veche, Arthur, Vellant, Gamma, Univers, Usborne si la orice altă carte de la orice editură pe care o descopăr pe Book Depository sau oriunde.

Sunt cărți de toate felurile, de toate genurile, noi am trecut prin multe, prin basme de-ale noastre sau alte altora, prin Prâslea, Ileana Cosânzeana, Tinerețe fără bătrânețe, prin povești Disney, prin poveștile fraților Grimm, prin cărțile cu Miffi, cu Pippi Șosetica, cu Ema, cu Nils, cu iubitul nostru Max, cu Greta, cu Alice, cu Clopoțica, cu Arpagic, cu Copiii Pădurii, cu Fred, cu Clifford, cu Micul Prinț, cu peștișorul Tiddler, cu pisica Tabby McTat, cu cățelul Spot, prin multe și frumoase. Acum însă, mă gândesc la cele superbe dintre cele mai grozave, unele deja enumerate mai sus, dacă-mi suportați gradele de comparație și de plăcere. Cărțile frumoase, sincere, ilutrate atent și cu grijă, despre copii și adulți, despre oameni în general, despre umanitate, prietenie, compasiune, înțelegere. Cărțile scrise simplu, în cuvinte mai multe sau mai puține, firești, cărțile care chiar și atunci când sunt sofisticate, folosind vreun sistem de simboluri, ele sunt toate despre ceea ce a fost și poate fi în continuare adevărat și pur în sufletul nostru: iubirea, prietenia, bunătatea, libertatea, curiozitatea.

Citesc aproape fiecare carte pe care o cumpăr pentru ele, înainte să o deschidă ele. Din curiozitate, din impulsul de a vedea cum sunt folosite anumite cuvinte, uneori cu intenția, greșită sau nu, de a le schimba, din plăcerea de a descoperi prima și din obiceiul de a le spune numele unui personaj sau al unui loc despre care urmează să descoperim mai multe informații. Aș zice că fac un fel de teasing, dar e de fapt și oleacă de revealing. Și cred că le citesc înaintea lor, pentru vreau să mă ducă întâi pe mine povestea. Să am momentul meu cu orice poveste simplă, mai scurtă sau lungă, de fiecare dată generoasă în emoții.

„This is how we do it” este o carte superbă, apărută la editura Chronicle Books, gândită și ilustrată de Matt Lamothe, pe care am comandat-o undeva în vară de la Cufărul Copilăriei și am primit-o luna trecută. E foarte frumos desenată, e bine scrisă și legată. Insist cu legatul, căci știți cum e cu copiii și cărțile, căci și ele, călătoresc la pachet, oriunde merg stăpânii lor, chiar și la WC, lângă cadă, la bunici, ce să mai, oriunde. Sunt impresionată, deci, când observ aceste detalii. Le-am citit cartea fetelor în prima săptămână, în fiecare zi. Acum stă aici pe biroul meu pentru că vreau să scriu despre ea, dar știu că o să reluăm lectura. Pentru că e despre copii ca ele și în același timp copii diferiți, din toată lumea aceasta mare a noastră. E despre o zi din viața a șapte copii din țări și continente diferite: Daphine din Uganda, Romeo din Italia, Ananya din India, Oleg din Rusia, Kian din Iran, Ribaldo din Peru și Kei din Japonia.

Când deschizi cartea, vezi o hartă cu locurile în care trăiesc acești copii, apoi vezi fotografiile lor (există și un spațiu unde copiii tăi pot pune poza lor), apoi casele lor (casă cu etaj sau fără, apartament într-un bloc, de două sau mai multe etaje, apartament într-o vilă și tot așa), apoi familia lor, cu fiecare membru al familiei. Aici mi-a plăcut foarte mult să citesc mesajul „Aceștia sunt oamenii cu care locuiesc” în loc de alt mesaj, pe care cred că puteau să îl scrie, dar nu au făcut-o, și anume: „Aceasta este familia mea”. Și asta mă face să cred că într-adevăr, dincolo de legătura de familie, aceștia sunt oamenii importanți cu care împart același spațiu, care îmi sunt alături, cu care dorm și  mănânc și mă joc acum. Acești sunt, fizic, oamenii de lângă mine. Mai dai o pagină și afli cu ce se îmbracă acești copii la școală, unii au uniformă, alții nu. Apoi afli ce mănâncă fiecare la mic dejun, cel din Rusia cu brânză de capră, cu pâine, suc de mere și kasha, un fel de terci cu cereale și lapte (explicațiile anumitor cuvinte locale sunt amplasate la finalul cărții) îmi sună foarte bine. Altele sunt și mai bogate, cu orez, cu supă miso, cu cod, cu banane fierte, cum e cel din Peru. Desigur că sunt niște opțiuni gastronomice bazate pe specificul local colectiv, pentru că fiecare copil, așa cum știm, dimineața poate avea alegeri mai mult sau mai puțin exigente. Afli apoi cum arată fiecare școală, cât merge fiecare copil ca să ajungă la școală, cum arată clasa, cum e îmbrăcat și ce nume are fiecare profesor, sunt ilustrate băncile, rutina clasei, activitățile pe care le fac copiii în clasă. Afli apoi cum arată alfabetul fiecăruia, prin felul în care sunt scrise numele lor, din nou vezi ce mănâncă, de data asta la prânz, cum se joacă fiecare după școală, cum ajută fiecare în casa și în gospodăria lui, ce face fiecare copil seara. Obiceiurile sunt generale și generalizate, dar asta este un lucru pe care îl putem explica foarte simplu copiilor. Că în orice moment se poate întâmpla altceva și fiecare poate alege să experimenteze alt lucru, dar cartea îi ajută să descopere jocuri noi pe care alții le au și de care ei nu au auzit încă sau activități comune pe care le fac și ei și cu care se identifică. Spre final, afli cum doarme fiecare, cum arată patul, cu cine dorm în el. Iar după toate aceste desene, ajungi la o pagină în care se vede cerul, cu stelele și luna, iar „Acesta este cerul pe care îl văd noaptea” este, din nou, un text din care realizezi, că la sfârșitul fiecărei zile, dacă ne uităm cu toții pe geam, vedem până la urmă, aproape același lucru. La finalul cărții apar și fotografii reale cu cele șapte familii, pentru că povestea se bazează pe experiența și relatările unor copii reali, din familii care au locuit în același loc pe o perioadă mai lungă de ani.

E o carte care îi ajută pe copii să se pună în locul altora, să descopere obiceiuri și ritmuri noi de viață, să își întrețină curiozitatea, să își dorească să viziteze locuri noi, să călătorească, să accepte lumea, sa accepte orice rasa, orice tara sau diferenta, si sa o faca acum de cand sunt mici, iar cand vreodata vor fi pusi intr-o situatie in care le va fi mai greu sa accepte, sa le vina, poate, instinctiv. Iar pe noi, adultii, ne ajută, din nou și din nou, să confirmăm gândul că lumea aceasta este un loc minunat. Ca în reclama Discovery.

 

Și de asta sunt cărțile și pentru copii și pentru adulți. Ca să ne ajute să stăm locului cu corpul și să ne ducem departe cu mintea și cu inima.

PS: În timp ce scriu despre cartea aceasta, caut pe Google numele ilustratorului și intru pe site-ul lui, Matt e din Chicago, textele de pe site sunt oneste și emoționante, apoi caut despre ideea lui de a scrie și de ilustra această carte, de a găsi copii și familii reale după care să se inspire și cum pentru acest demers a cerut ajutorul multor prieteni de-ai prietenilor prietenilor prietenilor și ajung și la un alt review al cărții, care are un titlu aproape similar. Îmi plac aceste coincidențe, tocmai pentru care, deși mă gândeam să rescriu, o să las titlul așa cum l-am gândit, căci asta nu e publicitate („s-a mai făcut”),  ci e un gând pe care acum îl împart cu Leah, autoarea articolului, și ea, din ce observ, pasionată de gătitul brioșelor. Găsesc apoi și review-uri oferite de copii, ba chiar și un video despre carte. Felicitări, tuturor.

 

Standard
calatorii, personal

Eu sunt Ana și pierd lucruri

E miercuri, am plecat cu barca din Koh Samui și ne îndreptăm spre parcul natural Ang Thong. E un drum mai lung, dar nu atât de lung cât să ne plictisim. Mai ales că sunt alături de nouă fete vesele și dragi, dintre care una, în mod deosebit, este sufletul oricărei întâlniri și petreceri. Vorbim, ne fotografiem, ajungem la parc. Parcul e de fapt o bucată de pământ plină de copaci înalți, de cocotieri, de plante și liane, de stânci și în rest, împrejmuit de apă. E un colț de rai. Aș vrea să stau la plajă, să intru în apă, dar mai bine urc și văd o lagună de sus, apoi cobor și o văd și de jos, văd pești, arici de mare, sub apa e viață și e superb. Urc din nou niște trepte care de fapt sunt niște stânci, mă țin de sfoară, mă opresc la fiecare 100 de m, mai fac o poză, e viață peste tot în jurul meu, sunt șopârle și insecte și fluturi, într-o parte se vede cum cerul se unește cu marea, de fapt cu Golful Thailandei, I take a moment sau în traducere liberă, îmi iau un moment și mă gândesc la poveștile pe care mi le cer fetele la somn, despre călătoriile noastre pe mare, pe o barcă a cărui căpitan e Hugo și cu care de fiecare dată, mergem să găsim punctul în care cerul se unește cu marea (și nu-l găsim). Aici pare că-l găsesc, de-abia aștept să le povestesc și lor. Mai urc, ajung în vârf, e frumos, cum să descrii frumosul acesta.

IMG_1258IMG_1259IMG_1263IMG_1313IMG_1406IMG_1343IMG_1377IMG_1382IMG_1384IMG_1420IMG_1445IMG_1471IMG_1450IMG_1470IMG_0595.JPGimg_1480.jpgAm două ore la dispoziție din care una și jumătate a trecut, deci o iau iar în jos, începe să plouă, o ploaie deasă și măruntă, eu sunt în șlapi pe pietre, nu am umbrelă, nici pelerină, nici rucsac impermeabil, ca toți călătorii cu experiență și memorie. Am o geantă din pânză, de la Atelierul de Pânză, primită anul trecut la The Power of Storytelling. Și în interiorul ei e telefonul, e aparatul de fotografiat, e o carte, Lumea lui Momo, sunt mai multe. Și-atunci cobor rapid, mă împiedic, mă ridic, mi-e teamă și milă de telefonul meu deștept și cu multă memorie, de aparatul meu cu multe amintiri în el, de cartea împrumutată. Curg toate apele din toate direcțiile. Ajung la barul de pe nisip, mă adăpostesc și verific. Incredibil, dar adevărat, toate sunt în stare bună, mai puțin cartea. Așa mă bucur, că scot telefonul și filmez ploaia, să le arăt fetelor, să vadă și Radu cum e udat un colț de rai și cum oamenii sunt relaxați, acum și eu, se aude o muzică, lângă mine stă o chinezoaică mică, într-o geacă cu căpșuni desenate pe ea.

IMG_1497

Coboară toate fetele, ghidul ne cheamă pe barcă, luăm barca de lemn, și ea mai mică, care ne duce la barca mai mare și-acolo scot tot la uscat. Aparatul, cartea, sarongul, sticla, mai puțin telefonul. Telefonul nu mai e nici în geantă, nici în buzunar, nici pe masă, nici sub ea.

E joi, scriu pentru un site, îmi vine o idee, rescriu, caut imagini, iar modific ceva la un paragraf, merg apoi în oraș, am o programare, e frig, dar ce bine că și eu sunt îmbrăcată potrivit. Merg să iau cereale, fulgi de porumb, intru 5 minute, pe ceas, la Miniprix, nimic interesant la ghetele pentru copii, merg să iau pâine, Bună ziua, Bună ziua, fetele acestea de la Pain Plaisir sunt de fiecare dată o încântare, iau două baghete, am mâinile pline, ajung la mașină, arunc tot pe scaunul din dreapta și plec spre casă. E ora 3, multe mașini pe stradă, parcatul este, desigur, o corvoadă, găsesc însă un loc, opresc motorul, gata, stop. Strâng cumpărăturile și atunci îmi dau seama că nu am portofelul. Nu e nici pe scaun, nici sub scaun, nici în geantă, nici în sacoșă.

Dintotdeauna am pierdut câte ceva. Pe unele poate doar le-am uitat, altele mi-au fost furate, unele mi-au scăpat. Nu știu ce stă în spatele acestei neatenții. Poate stă doar neatenția, poate Universul încearcă să îmi spună, să o las naibii de grabă, și să mă concentrez  mai bine, să fiu mai organizată, să fiu mai împăcată că nu pot și nu e nevoie să le fac pe toate, să ajung peste tot, să fotografiez tot. Poate însă, dincolo de neatenție, e vreo durere, vreo neîmplinire, ceva acolo, mic, de când eram eu mică. Pentru că nu pot să știu, și pentru că în viață uneori e bine să-ți pui întrebări, dar alteori e bine să fii doar bine cu tine, o să urmez prima rută și o să încerc să fiu mai puțin grăbită, mai cu picioarele pe pământ, chiar dacă o să am în continuare și capul în nori.

Am tot pierdut cercei, ochelari, vai de mine, câți ochelari, cărți, cărți de vizită, nasturi, CD-uri, haine, bani, în general, dar și la ceva joc în Monaco (deși, acolo, pierderea banilor pare un obiectiv în sine), am pierdut o pereche de cizme maro din piele întoarsă de care eram îndrăgostită, am pierdut portofelul, desigur că altul de fiecare dată, buletinul, telefonul, era să îl pierd și pe Radu, după cum povesteam cu trei zile în urmă, dar cred că ceva m-a ajutat.

Cred că toată energia bună, toate gândurile frumoase, urările din zilele de naștere și cu orice altă ocazie, karma asta până la urmă, e ceea ce mă ajută să îmi tot găsesc lucruri atunci când le pierd.

Azi, cineva, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a găsit portofelul, l-a lăsat la o farmacie, farmacista a sunat la banca care îmi emisese cardul, de la banca m-au sunat pe mine și uite așa am revenit, fericită, la farmacie să îl ridic și să mulțumesc. Și doamnelor și Universului și tuturor celor care se gândesc cu drag la mine.

Iar miercuri, pe 4 octombrie, ghidul din Thailanda, să îi dea și lui Dumnezeu sănătate, s-a oferit să mă conducă cu barca mică, înapoi spre parcul Ang Thong. Am luat-o încet, lăsând fetele în așteptare și turiștii de pe barca mare, în uimire. Ne-am apropiat de țărm, ghidul a strigat, a întrebat de telefon, eu i-am zis ce cred, că probabil l-am scăpat la bar, i s-a răspuns de la bar, pe bar nu era, s-au uitat oamenii mai bine, era căzut în nisip, lângă bar, așa că am recuperat telefonul, plin de nisip, dar protejat de folie. M-am întors, tot fericită, turiștii m-au aplaudat, fetele m-au îmbrățișat, iar eu cu telefonul meu le-am filmat cum s-au unduit și au dansat pe tot felul de melodii și cu tot felul de oameni, chinezi, indieni, spanioli, pe drumul de întoarcere în Koh Samui. A fost magic. Și reîntoarcerea și regăsirea telefonului și comentariile unui thailandez adresate Mariei și povestite de ea: „Your friend…Comes back…Maybe OK”.


Vă mulțumesc, deci. Vouă tuturor. Și lui Thomas French. Știe el de ce. Poate și voi. Eu nu povestesc ca el, dar și mie îmi place să povestesc.

Standard
calatorii, copii, cuplu, familie

Aveam un plan legat de San Sebastian

Voiam să îl vizităm încă de când locuiam în Spania, acum ceva ani. După ce am luat la rând şi la picior oraşele şi satele din Andalucia, am vizitat şi revizitat Barcelona, ba chiar am trecut şi la vecini, în Portugalia, într-o excursie cu colegii de atunci din facultate, am vrut să ajungem cumva şi în nord, unde n-am apucat în cei doi ani petrecuţi în Spania. Scriu la plural, pentru că  spre norocul și liniștea mea, Radu m-a însoțit în această perioadă.

Dar ce are San Sebastian, întreba el. Aşa cum întreba şi de New York cu care am insistat şi care l-a vrăjit. Păi stai să îţi zic. San Sebastian (Donostia în limba bască) are ceva şi din Spania şi din Franţa, care e la o vamă distanţă, are ocean, pe cel Atlantic, are munte, are plajă, are aceeaşi mâncare pe care o iubim, are palmieri si tamarindos, are un Acvariu numai bun pentru copii, dar şi pentru adulţi. Şi are şi un festival de film, la care nu o să ajungem probabil vreodată (poate deloc întâmplător, el începe chiar azi), dar pentru că există, are o margaretă în plus din partea mea. E un sat pescăresc care s-a transformat într-un oraș elegant și captivant.

Anul acesta am întocmit planul de atunci şi după o oprire în Cambrils unde verişoara mea a făcut nunta, am continuat drumul, în tren la dus şi cu avionul la întoarcere, pentru că biletul era Bucureşti-Barcelona şi retur. Şi după o săptămână veselă cu părinţi şi rude, am avut o săptămână mai liniştită, în patru.

Pe unde ne-am plimbat?

Am poposit pe trei plaje superbe, Zurriola, La Concha (plaja scoică) și Ondarreta, cea din urmă, în apropierea căreia ne-am şi cazat. Apartamentul unde am stat, unul din lista asta lunga de aici, a fost foarte potrivit pentru noi patru. Cu două camere cu pat dublu, cu un living luminos, cu o bucătărie utilată peste timpul şi puterile mele de folosire, cu balcon şi într-o zona superbă, stilul belle epoque, aşa cum citit şi observat.

Plaja Ondarreta are în faţă Atlanticul, de unde şi bărcile şi înotătorii, în stânga un munte, în spate case care apar în vederi, în dreapta portul. Este frumoasă, cuceritoare, curată, lată, câţiva turişti, oameni liberi, relaxaţi, în timp ce fluxul şi refluxul sunt o încântare pentru ochii adulţilor şi o joacă pentru copii, atât dimineaţa, cât şi seara. Ondaretta se continuă discret si armonios cu plaja La Concha, care, la rândul ei, se termină undeva spre Acvariu. Pentru că am stat mult pe plajă şi am mers mult pe jos, am mers agale către locuri ce ar meritat poate mai multă atenţie din partea noastră. Pe unele le-am găsit închise, pe altele nu le-am mai nimerit din cauza ploii, pentru că aşa cum zic uneori prezentatorii Meteo, „vremea a fost capricioasă”. Într-o singură oră aveam parte şi de soare şi de ploaie, ba chiar şi de tunete, noi fiind mai mereu în şlapi, în prima parte a zilei. Iar dintre locurile în care am fost, am ajuns la Aquarium, unde am stat în fund şi cu ochii la rechini o perioadă, ne-am plimbat prin tunelul lor de 360 de grade, apoi am ales Monte Igueldo unde am ajuns cu funicularul în 3 minute, un funicular de peste 100 de ani, dar care funcţionează foarte bine. Am urcat cu ploaia, ne-am întors cu soarele, însoţiti de alţi turisti cu sau fără copii, care sporovăiau în spaniolă, franceză sau italiană. Într-o zi de vară ca la carte, fetele ar fi putut să se dea în toate comediile de pe-acolo, dar acum erau închise, din cauza vremii. La baza muntelui se află şi Peine del Viento, niște sculpturi fixate în rocă, pe care noi le-am omis cu succes şi la care nu am mai apucat să ne întoarcem. Ne-am plimbat apoi prin centrul lor vechi, Parte Vieja, am vizitat o biserică, nu mai ţin minte care era, parcă Santa Maria, portul, am traversat golful La Concha, precum şi bulevardul cu vile scumpe, Paseo de Miraconcha şi pe jos şi cu autobuzul de mai multe ori. Am văzut palatul Miramar în exterior, am intrat în câteva parcuri cu tot soiul de materiale din lemn, am stat mult, aproape toată ziua afară, împărțind timpul între plajă și oraș.

Ce am mai fi vrut să vizităm?

Monte Urgull, cu tot cu Castillo de la Mota, Parcul Aiete măcar, pentru că pe oriunde mergem, nu vreau să refuzăm întâlnirea cu o grădină, un spaţiu verde sau ceva despre care se spune că e un parc, dar de fapt e o pădure imensă, foarte mare şi bine îngrijită. La Miramar Palace am fi vrut și în interior, dar era închis pe perioada verii pentru cursuri şi ateliere. Aşa că l-am admirat pe exterior, l-am fotografiat şi apoi am stat şi am privit oceanul şi din unghiul ăsta, unghi din care, cel mai probabil, l-a privit şi regina Maria Cristina care a construit palatul, cu ajutorul unui arhitect englez. Nici pe insula Santa Clara nu am ajuns (nici cu barca şi nici înot de pe plaja Ondarreta, deşi se poate), pentru că din păcate am lăsat-o pe ultima zi, când Radu de obicei e mai mult precaut decât îndrăzneţ. Biaritz ar fi fost minunat de cutreierat, ca o aroganţă dincolo de graniţă, dar poate altă dată. Și poate şi o plimbare cu barca. Poate. Poate. Poate dacă săptămâna dinainte nu ar fi fost atât de plină.

Ce-am mâncat? 

Noi am mâncat de toate, copiii mai pe alese. Am mâncat unde am găsit liber şi deschis. Oricât de mult îmi place să caut recomandări de restaurante, pe bloguri, la prieteni, în reviste, uneori nu avem timp sau chef sau stare să le alegem pe sprânceană. Şi cum mâncarea spaniolă ne-a plăcut mereu şi mie şi lui Radu, am mers aici pe comoditate şi relaxare. Unde găseam ceva să ne placă, ne opream şi mâncam: calamari, paella, tortilla de cartofi, patatas bravas, pimientos de Padrón, preferații mei, navajas, angulas, din care a mâncat Milla cu o poftă surprinzătoare. Am şi gătit de câteva ori în bucătăria apartamentului, ne-am luat şi mult jamon şi queso semi-curado, fetelor le-am făcut ba carne, ba paste, ba orez cu lapte. În rest, multe fructe, morcovi şi castraveți, migdale, ce de obicei. Mi-ar fi plăcut, de exemplu, să ţin cont de ce zice Conde Nast aici, dar nici nu regret localurile peste care am dat.

Ce-au făcut copiii?

Cam ce am făcut şi noi şi multe în plus. Spre deosebire de mine, ele au dormit mai mult şi spre deosebire de Radu, au stat mai mult în apă. Au construit tunele şi castele și șanțuri în nisip, au aruncat de câteva ori pe zi cu frisbee-ul de la Decathlon, s-au legănat în caruselul din apropierea portului, au mâncat de vreo trei ori îngheţată bună, într-un loc mic şi spectaculos, Oiartzun, au mers şi ele mult pe jos (dar şi pe umeri sau manduca), au citit din cărţile luate în bagaj, s-au bronzat puţin, s-au făcut că vorbesc în spaniolă, au alergat pe multe străzi, au intrat în prea multe magazine, şi-au ales câte o amintire, le-a plăcut, am văzut. Erau fascinate amândouă de surferi, la fel ca şi mine, şi de grupurile numeroase şi experimentate de copii care veneau şi urcau hotărât pe caiac, traversând bucata de apă până la insula Santa Clara. Mie, însă, mi se păreau fascinante atunci când se opreau în mijlocul străzii, al trotuarului, al plajei, ba chiar al autobuzului, oriunde, să caşte gura şi ochii la oameni. Mă încântă să le văd cum lumea li se pare bună şi interesantă de privit, cum absorb curioase viaţa din jur. Pentru că şi eu fac la fel.

Le-aş mai fi dus pe fete şi în alte locuri, dar despre unele am citit că erau departe, nu aveam maşină, erau drumuri lungi, deşi sigur ar fi meritat.

Pe San Sebastian îl recomand pentru că e frumos, e şic, modern şi serios, cool, sofisticat, boem în acelaşi timp. Merită un drum compus din tren şi avion. Ce m-a impresionat în plus, dincolo de tot ce am scris mai sus, este senzaţia de libertate şi destindere pe feţele oamenilor, pe străzile oraşului. Mă uitam la ei şi pe cât erau de relaxaţi, pe atât de hotărâţi. Oamenii ăştia păreau să ştie ce vor şi de la viaţă şi de la fiecare vizită la supermarket. M-am şi imaginat locuind acolo, ca în fiecare alt loc pe care îl vizitez.

Şi dacă vreţi să mergeţi, v-aş trimite chiar la acest apartament. E a doua oară când ne simţim bine într-un apartament sau chiar a treia, după Creta şi Santorini, încât îl vorbesc de bine mai departe, cu încredere. Deşi la început l-aş fi ocărât puţin, pentru că am ajuns cu greu la el, şi nu din cauza drumului, cât al organizării. Check-in-ul l-am făcut târziu, întâi la agenţia care închiriază apartamentele, şi ulterior, la apartament, după ora 16:00, după ce noi ajunsesem deja pe la 11 în San Sebastian, tot pe ploaie, şi mai clar, după un plâns viguros şi sănătos al Millei în tren. Pe de altă parte, karma îşi face mereu efectul la nevoie şi aşa am putut să mâncăm bine în apropierea agenţiei şi apoi să alergăm pe plaja Zurriola, casa surferilor cu pletele în vânt şi în valuri.

img_7753.jpgIMG_7759IMG_7760IMG_7767IMG_7771IMG_7780IMG_7782IMG_7784IMG_7785IMG_7796IMG_7807IMG_7810IMG_7814

IMG_0110IMG_0113IMG_0115IMG_0116IMG_0119IMG_0120IMG_0121IMG_0122IMG_0125IMG_0126IMG_0127IMG_0128IMG_0132IMG_0133IMG_0140IMG_0141IMG_0144IMG_0147IMG_0156IMG_0164IMG_0165IMG_0167IMG_0169IMG_7818IMG_7822IMG_7823IMG_7826IMG_7832IMG_7834IMG_7837IMG_7838IMG_7839IMG_7840IMG_7848IMG_7854IMG_7857IMG_7860IMG_7861IMG_0173IMG_0176IMG_0177IMG_0179IMG_0181IMG_0184IMG_0186IMG_0188IMG_0192IMG_0196IMG_0198IMG_0199IMG_0200IMG_0201IMG_0203IMG_0206IMG_0208IMG_0210IMG_0217IMG_0218IMG_0219IMG_0222IMG_0224IMG_0229IMG_0232IMG_0233IMG_0236IMG_0237IMG_0239IMG_0241IMG_0242IMG_0244IMG_0246IMG_0248IMG_0250IMG_0251IMG_0253IMG_0254IMG_0255IMG_0260IMG_0261IMG_0264IMG_0266IMG_0267IMG_0268IMG_0270IMG_0272IMG_0273IMG_0275IMG_0276IMG_0277IMG_0278IMG_0280IMG_0282IMG_0284IMG_0285IMG_8155.JPGIMG_0286IMG_0289IMG_0291IMG_0292IMG_8148IMG_8152IMG_8153IMG_0294IMG_0296IMG_0297IMG_0298IMG_0300IMG_0301IMG_0303IMG_0304IMG_0305IMG_0307IMG_0309IMG_0311IMG_0314IMG_0315IMG_0316IMG_0317IMG_0318IMG_0319IMG_0320IMG_0323IMG_0328IMG_0329IMG_0332IMG_0334IMG_0335IMG_0336IMG_0338IMG_0340IMG_0341IMG_0342IMG_0343IMG_0346IMG_0349IMG_0355IMG_0357IMG_0361IMG_0363IMG_0371IMG_0374IMG_0375IMG_0376IMG_0378IMG_0379IMG_0383IMG_0385IMG_0387IMG_0390IMG_0391IMG_0393IMG_0395IMG_0397IMG_0398IMG_0400IMG_0401IMG_0404IMG_0405IMG_0406IMG_0409IMG_8002IMG_8008IMG_8083IMG_8085IMG_8182IMG_8183IMG_8095IMG_8104IMG_8140IMG_8143IMG_8145IMG_8146IMG_8150IMG_8162IMG_8175IMG_8185IMG_8187IMG_8188IMG_8189IMG_8190IMG_8191IMG_8193IMG_8196IMG_8198IMG_8242IMG_8243img_8252.jpgIMG_8318IMG_8319IMG_8320IMG_8325IMG_8330IMG_0412IMG_0413IMG_0414IMG_0417IMG_0418IMG_0419IMG_0420IMG_0422IMG_0423IMG_0434IMG_0440IMG_0441IMG_0446IMG_0449IMG_0455IMG_0459IMG_0462IMG_0463IMG_8346.JPG

Astfel că planul ne-a reuşit în proporţie de 85%, zic eu, pentru că am ajuns aici, am cutreierat oraşul, i-am luat pulsul şi i-am simţit vântul şi oceanul şi calmul, şi apa şi sarea şi mâncarea, dar am lăsat locuri neatinse pentru altă dată sau altă viaţă.

Standard
calatorii, cuplu, familie, personal

Aventura unor părinți care au plecat fără copii la Berlin

E bine și nu e bine să pleci cu așteptări într-o vacanță. Cred că depinde de loc, de grup, de moment. Când mergem cu copiii, nu am așteptări. De fapt mă aștept să ne simțim bine și atât. Și mereu a fost bine cu copiii. Oricât de obositor a fost, ne-am distrat, ne-am plimbat, ne-am bucurat de plăcerea lor. Când am fost în doi însă, de cele câteva ori în care am fost de când avem copii, m-am așteptat la foarte multe. Sau poate mai mult acum, în plimbarea asta. Să dormim, să ne odihnim, să ne iubim, să bem la cină vin, să mai și citim, să vizităm și mai ales să vorbim. Nu mi-am închipuit să le fac chiar pe toate, dar câteva dintre ele tot voiam să bifăm. Și simt că în mini vacanța asta tocmai unul dintre ele nu am făcut: nu prea am vorbit. Ne-am plimbat, ne-am ținut de mână, ne-am iubit, am râs, parcă nu voiam să schimbăm subiectul, să nu rostim lucruri care ar fi putut strica seara, după amiaza, plimbarea. Până în ultima seară când am spus lucruri, cam cât să pierdem echilibrul si prietenia. Poate uneori e nevoie și de așa ceva. De tăcere, de atingere, de nespus lucruri pe care le macini doar în suflet. Poate e nevoie doar de un Berlin frumos, de o mâncare de stradă sau de restaurant de două stele Michelin, de o plimbare de mână sau de un vin rose. Sau poate eram eu într-un moment în care voiam să vorbesc și nu am știut cum și îmi eram și teamă.

De-asta poate Berlinul nu mi-a rămas în inimă ca Roma de anul trecut sau ca Parisul de acum câțiva ani sau mai știu eu care oraș în care ne-am conectat, cu tot cu certuri sau îmbrățișări. Dar dacă nu îmi stă inima toată acolo, nu înseamnă că nu mi-a rămas în cap. Am toate locurile încă proaspete și închegate, așa cum de fapt mi s-a părut și orașul. Frumos, hip, cool, coerent, calm, puternic, pe alocuri trist.

Am ajuns in cateva locuri si poate am fi ajuns si in mai multe, daca nu ne mai opream si pe banci si pe iarba si pe trepte, pe la terase si peste tot unde ni s-a parut ca merita si vrem sa ne oprim.

Din prima zi, am pornit pe cai mari, adica pe picioarele noastre si la un moment dat si cu autobuzul, spre un restaurant faimos. Pentru ca ajunsesem seara tarziu, ne sculasem tot tarziu, am iesit din hotel cat sa prindem un mijloc de transport, apoi o bucata pe jos in galop si intr-un final, hop, in Kreuzberg am ajuns, am descalecat si la masa pe numele meu ne-am asezat. Prima intalnire cu mancarea din Berlin a fost prima intalnire cu mancarea unui restaurant cu doua stele Michelin. Pentru ca exista Chef’s Table si pentru ca il vad si il savurez, la recomandarea lui Adi, am rezervat o masa, la ora pranzului, la restaurantul Tim Raue. Bine am facut. Am mancat preparate sofisticate, gustoase, unele suspicioase, dar apetisante, colorate, frumos asezate in farfurii superbe dupa cum arata si fotografiile. Era ora 15:00, nu vazusem decat vreo trei strazi din Berlin, dar mancasem numeroase preparate cu nume complicate si platisem deja 150 de euro, meniul pentru noi doi, cu tot cu vin. Decent, am zis si am pornit, de data asta la trap prin oras.

IMG_8171IMG_8172IMG_8174IMG_8175IMG_8183IMG_8189IMG_8190IMG_8192IMG_8197IMG_8201IMG_8206IMG_8208IMG_8211IMG_8220IMG_8222IMG_8223IMG_8224IMG_8225IMG_8231IMG_8234IMG_6132IMG_6134IMG_6135IMG_6138IMG_6142IMG_6145IMG_8238IMG_8253IMG_8254img_8255.jpgIMG_8256

Si-apoi am inceput sa degustam si orasul, dintr-o parte in alta, cat de mult am putut.

img_8261.jpgIMG_8264IMG_8267IMG_8274IMG_8275img_8278.jpgimg_8276.jpgimg_8277.jpgIMG_8280IMG_8281IMG_8283IMG_8287img_8290.jpgIMG_8291IMG_8297IMG_8299IMG_8306IMG_8307IMG_8310img_8313.jpgIMG_8315IMG_8323IMG_8325IMG_8326IMG_8328IMG_8329IMG_8331IMG_8332IMG_8333IMG_8343img_8349.jpgIMG_8352IMG_8354img_8356.jpgIMG_8358IMG_8359IMG_8363IMG_8364img_8370.jpgIMG_8372IMG_8377IMG_8378IMG_8379IMG_8382img_8385.jpgimg_8383.jpgIMG_8387IMG_8388IMG_8389IMG_8391IMG_8393IMG_8400IMG_8401IMG_8403IMG_8404IMG_8406IMG_8409IMG_8410IMG_8411IMG_8412img_8413.jpgIMG_8414IMG_8417IMG_8418IMG_8419IMG_8420IMG_8423img_8424.jpgIMG_8429IMG_8430IMG_8432IMG_8433IMG_8435IMG_8442IMG_8444IMG_8449IMG_8455IMG_8456IMG_8458IMG_8459IMG_8460IMG_8461IMG_8462IMG_8463IMG_8464IMG_8465img_8466.jpgIMG_8468img_8470.jpgIMG_8471IMG_8473IMG_8474img_8483.jpgIMG_8485IMG_8487img_8491.jpgIMG_8492IMG_8493IMG_8495img_8497.jpgIMG_8498IMG_8499IMG_8503img_8506.jpgIMG_8508IMG_8509img_8513.jpgIMG_8514img_8519.jpgIMG_8523img_8525.jpgimg_8524.jpgIMG_8525img_8526.jpgIMG_8529img_8530.jpgIMG_8531IMG_8533IMG_8535IMG_8536IMG_8537IMG_8538IMG_8539img_8540.jpgIMG_8541IMG_8542IMG_8543IMG_8544IMG_8547IMG_8548img_8549.jpgIMG_8550IMG_8552IMG_8558IMG_8559IMG_8565IMG_8566IMG_8571IMG_8575IMG_8578IMG_8581IMG_8582IMG_8586IMG_8588IMG_8592IMG_8597IMG_8599IMG_8603IMG_8604IMG_8606IMG_8608IMG_8609IMG_8610IMG_8612IMG_8614IMG_8615IMG_8616IMG_8617IMG_8622IMG_8623IMG_8625IMG_8626IMG_8628IMG_8630IMG_8632IMG_8634img_8638.jpgIMG_8642IMG_8644img_8645.jpgIMG_8646IMG_8647img_8648.jpgIMG_8649IMG_8650IMG_8653IMG_8654IMG_8655img_8657.jpgIMG_8659IMG_8661IMG_8665IMG_8667IMG_8668IMG_8669IMG_8670img_8671.jpgIMG_8673IMG_8675img_8676.jpgIMG_8680img_8682.jpgimg_8684.jpgIMG_8685IMG_8686IMG_8689IMG_8690IMG_8694IMG_8696img_8697.jpgIMG_8698IMG_8702IMG_8704IMG_8710IMG_8712IMG_8732IMG_8739IMG_8742IMG_8748IMG_8750IMG_8753IMG_8758IMG_8763IMG_8767IMG_8770IMG_8771IMG_8772IMG_8777IMG_8778IMG_8779

 

Standard
calatorii, personal

4 fete în Glasgow

4 am fost și acum 2 ani în Istanbul. 4 am fost și acum 5 ani în Dublin. Și sper că tot 4 să mergem din 2 în 3 ani în locuri mișto, noi, diferite. Nu atât de mișto încât să ne invidieze soții sau atât de scumpe cât să nu ne permitem. Nu atât de liniștite încât să stăm doar cu burtă la soare, dar nici atât de agitate sau turistice încât să nu ne mai bucurăm de soare, de iarbă, de noi. Ne-am unit, nici nu mai știu cum am făcut asta, dar era într-un moment când eu nici n-aveam copii. Ce departe-departe pare. Eram altfel acum 5 ani din multe puncte de vedere. Dar suntem la fel de curioase și de căutătoare de frumos și de mâncare bună și de magazine și de natură pe cât eram și atunci.

Anul asta am stat tot 4 zile. 3 nopți departe de soți, copii, praf, București, să trăiești. Dar aproape, într-o singură casă toate, ba chiar și în același pat.

Iar în Glasgow ne-am plimbat prin centru, așa și așa, prin zonă universitară, superbă, aș fi făcut un master pe la ei, prin zona luxoasă cu case de invidiat, prin zone hipsterești, cool, prin zone liniștite, prin zone cu muzee, turistice, cu cântăreți tineri și cu voce, cu restaurante, cu bere și scottish meat. Dacă mergeți în Glasgow, să știți că la Ubiquitous Chip se mănâncă foarte bine. Și arată și foarte bine locul. Apoi am căutat locul de stand-up comedy, cu ajutorul doamnei de la Google Maps, al ciocolatei Cadbury și al picioarelor noastre, unde am ajuns la limită, spectacolul stătea să înceapă, am găsit loc doar în față, la prima masă din față omului care urma să ne facă să râdem, tare ne gândeam că nu prea o să înțelegem multe și că mai degrabă o să râdă el de noi. Ceea ce s-a întâmplat, dar le-am zis și eu două chestii și chiar au râs și cu noi. Iar din cei 5 comedianți, norocul nostru că doi erau londonezi, că altfel am fi înțeles doar 15%, nu 45%, hai 55, cât cred eu de fapt că am înțeles. În timp ce noi ne ocupam cu râsul, eu cu Laura adică, Maria și Mișu se ocupau cu niște gourmet handmade burgeri, pentru că ele nu și-au dorit amuzantul în seara aia, au preferat gustosul. Doar că ele nu știu că și noi am gustat ceva, un umor ba ciudat, ba autentic, ba tâmpit, clar diferit. Și am gustat și dintr-o pungă cu chips-uri cu sare, așa pe sub masă, pe care o cumpărasem de la Mark&Sp