Cum e teritoriul tău?

Mi-am imaginat că merg pe un drum. Era printre dealuri, drumul urca, cotea în vale, vedeam văi și dealuri în depărtare, de-abia așteptam să ajung acolo. Nu era nimic de îmblânzit, de stâpânit, era doar un drum de străbătut, cu răbdare, agale, pe două picioare. Picioare bronzate, poate și cu pedichiura făcută, ascunsă în ghetele zdravene. Era cald, poate era sfârșit de primăvară, era și un lan de porumb, cumva, în care m-am abătut, poate voiam să mă pierd, să mă ascund, eram mică, nici soarele nu mă vedea. M-am întors pe asfalt, cu un rucsac portocaliu în spate, cu ghete de drumeție, mă opream des ca și când îmi trăgeam sufletul, de plăcere, nu de efort, eram pe drumul meu, în căutarea teritoriului meu. S-a tocit asfaltul, era praf cărămiziu, apoi țărână, deloc noroi, nu era foarte cald, nimic nu era uscat, copaci erau câțiva, iarbă era multă, era liniște, puteam să simt bucuria în cuvinte, dar cuvintele se auzeau doar în gât. N-am cerut indicații, am mers mereu, cu mici opriri, n-am mâncat, n-am băut. Am ajuns într-un vârf de munte, n-am stat mult, căci undeva era o plajă și tot acolo era și inima mea. M-am dus la ea, am lăsat tot, m-am așezat pe spate, am închis ochii, am lăsat tot în spate. Eram în rochia albă, lungă, plină, cu tatuaj. Am intrat în mare, până n-am mai zărit malul. Era teamă și stăteam și pluteam cu teama asta. Nu era nimeni. Eram doar eu, ca atunci când crezi că ești singur, dar de fapt te ai pe tine. Eram doar eu, n-am vrut să merg mai departe, am vrut să mai stau, am stat până când m-am întors la o cină cu oamenii din sat, de dincolo de plaja unde am mai fost. Am mai fost pe aici, am mai avut plăcerea. Era bine, nu voiam să schimb nimic. A fost bună mâncarea, mi-a fost de ajuns una, am fost servită, apoi mi-am imaginat mese aglomerate cu multă natură, mult vin și mult pecorino, parcă eram în Puglia, mese la care eu îi serveam pe alții. Cu toți vorbeam și după ce vorbeam, mă întoarceam la plaja mea. Era din nou liniște, a venit el, mi-a adus un pahar de vin. M-a luat de mână, m-a plimbat prin împrejurimi. Nu i-am spus că eu le cunoașteam. L-am invitat în mare, adânc în mare, unde e altfel de soare și liniștea nu are nume. N-a venit, dar nici n-a plecat. M-a așteptat. După o tură în apă și o gură de aer, am revenit, pe același drum, alergam, am sărit de pe munte, mi-am târșâit fundul, am ocolit lanul, am găsit o pădure de pini, am ajuns în punctul de plecare, fericită că mi-am găsit teritoriul. Voiam să ajung rapid și inconștient de unde am plecat, pentru că știam unde am ajuns. Eram în siguranță și puteam s-o iau oricând de la capăt.

Voi v-ați găsit teritoriul? L-ați căutat, în minte, în meditație, în inimă, cu creionul pe hârtie? Cum e el? Cum v-ați simțit acolo?