O zi de bunăvoie și nesilită de nimeni

De când am copii, parcă-parcă mă simt împlinită atunci când am un plan. Poate e doar o senzație. Poate e doar o formă de control. Poate e doar o formă de a umple un gol. Când am o idee despre cum ar trebui să se desfășoare o parte din zi, ca să nu zic din lună. Și cu toții știm că e bine să ai mâncare pregătită, un fruct, o pătură uitată prin mașină, o jucărie ascunsă sau la vedere, să ai un plan despre ce poți face cu 3 copii în anumite momente sau ore sau zile. Când eram în clasa a VIII-a și învățam pentru Bac, îmi făceam planuri peste planuri. Cum mă trezeam și învățam 1 oră pentru ceva și 2 ore pentru altceva și calculam în cât timp aș putea să mănânc sau cât timp aș putea să ies afară și apoi să revin la învățat. Foarte rar spre deloc respectam acest program. Pentru că până la urmă stabilirea programului mă ajuta doar să confirm ideea că se poate, că sunt în stare, că mă descurc, chiar dacă până la urmă nu mă descurcam cu îndesarea unor zeci de pagini de comentarii într-o oră care are 60 de minute. Între vârsta asta de 14 ani și 29 de ani, adică atunci când am născut prima dată, nu îmi amintesc să mai fi fost atât de organizată. În facultate se întâmplau lucruri spontan, îmi îndeplineam niște nevoi, zicând că-mi ascult instinctul, a fost și n-a fost bine, apoi a apărut Radu cu care am făcut tot soiul de alegeri spontane și neașteptate. Și nu mă refer doar la cununia civilă în doi. O activitate spontană, care vine dintr-o nevoie sau dorință, e firească pentru că nu pare forțată.

Azi a fost o zi în care aproape toate lucrurile s-au întâmplat spontan. Poate și pentru că Andreea a articulat cuvântul, l-a identificat ca o trăsătură a vieții și l-a presărat în interviul nostru, precum o concluzie ce vine din ceva experiență sau ceva înțelepciune. Cum ne-am trezit, cum copiii și-au ales activitățile, vizitele, joaca, felul în care au intrat oamenii în curte, felul în care ne-am întâlnit, am vorbit, am sărbătorit 64 de ani din viața unui om, felul în care ne-am jucat volei și ping-pong, felul în care acum scriu pentru lucrarea de dizertație, ascultând muzică, deși muzica mi s-a părut, în ultimul timp, un impediment în procesul (sau efortul) de concentrare. Voleiul din gimnaziu în care făceam echipă cu alte colege a venit azi în curtea părinților și în gândurile mele. Noroc cu Oana care a propus. Iar ping-pong-ul, pe care îl îndrăgesc, s-a materializat pentru că undeva era o masă, pe care părinții s-au gândit să o desfacă, și undeva erau niște palete, pe care, din fericire, Adi le-a găsit.

Cât să încerci să îi dai de cap vieții și cât să o lași să-și facă ea de cap?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s