Râdeam, ne plimbam pe străzile orășelelor, eram în Puglia, în Italia (în tocul cizmei, așa cum menționează ghidurile turistice), mai cu ochii în soare, mai păzindu-ne de vânt. Ce locuri am mai văzut atunci. Ce priveliști și ce amintiri. Mâncam pizza cu mozzarella stracciatella, această descoperire gastronomică fără de care viața noastră n-ar mai fi fost la fel. A mea și a lui Radu, că nu-mi amintesc ca fetele să se fi minunat în vreun fel la gustul acestei brânze sfărâmicioase și gustoase, chiar și în mijlocul unei pizza.
Anul trecut pe vremea asta eram alta, nu știam un lucru, dar mergeam de mână cu cine se nimerea dintre ceilalți membri ai familiei. Anul trecut pe vremea asta eram în Puglia și stăteam în Monopoli într-o casă găsită (liberă) pe airbnb, în noaptea dinaintea plecării – o casă cu nume de pom fructifer, respectiv Ciliegio (cireș), o casă în care fetele s-au simțit mai bine ca niciodată, s-au jucat de-a v-ați ascunselea în jurul ei, s-au cățărat îj fiecare zi pe terasă, Radu făcea focul cu lemnele adunate cu grijă de proprietari, iar eu îmi făceam de treabă, de plimbare sau de somn cu Kira care atunci avea cam 6 luni. Anul trecut pe vremea asta eram în Puglia și nu țineam niciun regim. Făceam o pauză și mâncam și eu înghețată și pizza și paste dintre cele bune, în restaurante mici, găsite pe net, dar mai degrabă la recomandările proprietarilor. Primul restaurant, o pizzerie, în care am mâncat undeva pe la 10:30 seara, în prima seară, are locul lui, detașat, într-un colțișor de memorie. Aici am așteptat mâncarea curioși și înfometați, aici am stat cu Kira trează în Marsupi, fără să mă îngrijorez că se apropie miezul nopții și ea nu doarme, aici am stat pe pietrele din fața restaurantului, așteptând să luăm și la pachet, aici am văzut localnici bucurându-se doar de pizza. Anul trecut pe vremea asta eram în Puglia, iar Italia nu era în carantină. Nu muriseră atât de mulți oameni, nu existau spitale improvizate. Puteam merge cu mașina cea mică, închiriată, din sat în sat, din Lecce în Locorotondo, din Monopoli în Martina Franca și de acolo în Matera și în Alberobello, pe care îl știam bine din fotografii și în care n-aș fi crezut că ajungem așa repede. Unde mai pui că ne-am întâlnit cu altă familie cu copii, colege de-ale fetelor de la grădiniță și uite așa am stat vreo 3 zile din 5 împreună, iar ele au îndurat, cu această ocazie, foarte ușor, kilometri de trotuar. Și înghețata a contat, desigur. Anul trecut pe vremea asta eram într-o parte a Italiei, așa cum am văzut în filme: rufe puse la uscat, poate mai mult pozate decât folosite, din două în două balcoane, italieni vorbăreți tolăniți pe scaune mici de lemn, bunici care fac paste de casă (ba chiar imi propusesem să mergem la gătit de orecchiette, dar ne-am luat cu alte plimbări), măslini pe toate drumurile, pereți scorojiți, multă piatră, multe fructe, pâine de casă la fiecare brutărie. Dincolo de aceste detalii din filme, dar de fapt din realitate, am descoperit marea, am descoperit magazine mici cu obiecte mici lucrate de mâini mari sau mici, galerii de artă, masserii, un fel de ferme cu produse locale, unde te poți și caza (Fikus e un astfel de loc pus pe o listă pentru o altă vacanță, alta viață) și câte și mai câte. Anul trecut pe vremea asta Italia era altfel, noi eram altfel, Paștele a fost altfel. Mi-e dor de vacanța asta, dar de noi îmi place și acum.
Mi-a plăcut Puglia, fix așa cum am găsit-o (așa cum am citit apoi și la Mădălina Andronic), deși nu știu ce-o fi acum acolo, pe vremea asta, fără turism. Ti voglio bene Puglia, ai grijă de tine, rezistă, rezistă Italia.
anașimaria 