Ce nu apuc să vă spun

Zoe. Când i-ai scris o scrisoare prietenei tale Sofia, zilele trecute și m-ai rugat să-ți fac o poză și să i-o și trimit, m-ai impresionat profund. Parcă nu-mi venea să cred că tu ai scris acele gânduri, minunate și sincere. Nu știu de ce nu-mi venea să cred, pentru că tu ești o minunăție și era clar că puteai gândi oricând acele lucruri. Ești fata mea grozav de iubitoare și veselă, oricât de mult îmi țiuie urechile de la țipatul tău. Scuză-mă că nu înțeleg uneori ce înseamnă asta. Scuză-mă că nu te îmbrățișez mereu când tu ai nevoie, iar eu sunt fie cu surorile tale, fie cu capul pe câmpii. Scuză-mă că nu accept uneori să nu mânânci tot. Scuză-mă când țip după ce tu țipi. Urechile și oboseala mea sunt de vină. Ți-aș promite că nu se mai întâmplă, dar aș minți. S-ar putea să se mai întâmple. Te iubesc chiar și atunci. Mă bucur enorm că citești mult în perioada asta (uite alte câteva cărți bune, aici). Mă bucur că îmi spui ce simți. Ești o minune, am mai zis?

Milla. Mă pui mereu pe gânduri. Cum ești tu așa hotărâtă și curajoasă și plină de povești. Mă gândesc cum de reușești să ai așa multe idei. De unde vin ele. Din ce parte din mine (oare) sau din tatăl tău sau din strămoșii tăi. Ce bine m-am simțit când m-ai ajutat zilele trecute la bucătărie și ai spălat vasele. Ce bine mă simt când nu renunți la mine și vii și mă strângi în brațe, deși pare că eu renunț uneori. Nu renunț niciodată. Doar că nu înțeleg. Scuză-mă că nu înțeleg mereu forța ta și refuzurile tale și alegerile tale și rămân fără picături de răbdare la finalul zilei. Scuză-mă că nu înțeleg de ce-ți place să stai așa mult la masă, în cadă sau la somn. O să-ți zic că mânânci greu sau adormi greu, dar s-ar putea să greșesc. Tu știi mai bine. Eu doar sunt obosită. Sper măcar să te speli mai des pe dinți. Și oricând nu mă înțelegi, să-ți amintești că te iubesc. Ești minunea mea. Niciodată nu m-a mai uimit cineva atât de mult. Mulțumesc că ai fost singura care a mâncat din ouăle noastre colorate.

Kira. Ce bine că ești, căci pe măsură ce te descopăr pe tine, descopăr iubirea surorilor tale pentru tine. Chiar dacă uneori vine mai greu. Ești o plăcere și o bucurie. M-aș uita la tine cum mergi prin casă, fără să mai fac nimic altceva. Și uneori asta fac. Sau facem, cu toții. Scuză-mă că nu înțeleg mereu ce vorbești și boscorodești. Dar și când înțeleg, ce ne mai bucurăm amândouă. Mai știi când ne plimbam pe bulevard și mi-ai arătat o reclamă pe care numai noi două o știam? Ai zâmbit când ți-ai dat seama că o văzusem, chiar cu o zi înainte, în aceeași plimbare. Scuză-mă că insist să-ți prind părul care-ți intră în ochi. Scuză-mă că uneori dorm mai mult, în timp ce tu stai cu tuși. Scuză-mă că-ți cert surorile, în timp ce ție ți-ar prinde bine numai tihnă și blândețe. Te iubesc mereu și în momentele astea de teamă și de frustrare și de neputință.

Le spun fetelor mele, multe, le spun ce simt, ce nu-mi iese, ce mă face să greșesc, de ce simt că greșesc, de ce le iubesc. Țip, îmi cer scuze, le țin des în brațe, încă pe umeri, încă în Manduca. Dar simt că niciodată nu e de ajuns. Simt că în carantina asta au scos și ce e mai rău și ce e mai bun din ele. Poate că și eu la fel. Măcar primim flori frumoase la câteva zile.