Sunt patru fete cu care m-am împrietenit mai mult, în liceu. Vorbeam cu toate cele aproape 30 de fete din clasă, ieșeam la suc, la terasă, în curte, la petreceri, dar cu patru dintre ele am vorbit mai mult, am ieșit mai mult, am chiulit mai des, am râs mai des.
Nu sunt aceleași patru fete cu care din doi în doi ani fug prin lume, pe unde se poate, dar sunt alte patru, cu care am împărțit alte atâtea momente frumoase. Dintre toate, pe una dintre ele am considerat-o cea mai bună prietenă, așa cum se întâmplă cu prieteniile în liceu, iar sentimentul acestei apropieri și prietenii există și astăzi, deși ne vedem o dată sau de două ori pe an, pentru că ea nu mai locuiește în România.
Ultima dată am văzut-o gravidă, parcă, iar acum e aici, în țară, cu copilul ei cel mic și pufos și care miroase, cum altfel, foarte frumos. Are mai multe kilograme și același zâmbet și poftă de povești. Mă servește cu vinete, cu apă, vrea să îmi dea tot ce are ea. Nu demult a fost și ea gravidă și știe cum era. Povestește sincer despre viața ei, despre planurile pe termen scurt, n-are ce să piardă, în timp ce se uită la mine, mai trage cu ochiul și la cărucior. Băiatul cu ochii curioși și negri încă doarme. I-ar plăcea să se trezească să îl cunosc și eu. Ce mamă neobișnuită. Își dorește să i se trezească copilul, doar ca să ne cunoaștem. Iar el se trezește la un moment dat. Îl țin în brațe, îi place, e atent la mine, la ce îi spun. Miroase cum miros bebelușii, are pielea în straturi, zâmbește din când în când, n-are nicio grijă. Poate doar grija zgomotului pe care l-a găsit din plin în țară, comparativ cu orășelul mic și cochet din Scoția în care s-a născut.
E ultima dintre noi patru care naște. Singura care a născut natural. Două dintre noi am născut fete, două au născut băieți. Toți au nume frumoase, plăcute, curate, ușor de reținut. Toți sunt superbi.
Vorbește cu fiul ei cu capul rotund ca o minge perfectă, iar el o ascultă și o urmărește, ca și când ar fi mama lui iubită. Iar ea chiar este iubitoare, cu tot cu grijile și spaimele și îngrijorările care vin odată cu primul copil. E la fel de amuzantă ca atunci când am cunoscut-o în liceu, poartă în continuare ochelari, are în continuare număr mic la picior și gropițe, doar că acum e mamă, ceva ce n-a mai fost niciodată, dar îi iese atât de bine. Am vizitat-o fix pe Strada Soarelui, unde stătea pentru o noapte până să plece din nou, la noua ei casă, unde ritmul e mai lent și liniștea mai mereu prezentă.
Fiecare dintre noi a locuit câte o perioadă în altă țară. În Spania, în Franța, în Emirate, în Grecia. Doar ea este acum plecată, iar noi suntem în România, de unde probabil, uneori, am vrea și noi să fugim. Eu, cred că da.
Nu ne-am întâlnit încă toate patru cu toți copiii noștri. Dar și când ne vom întâlni.
anașimaria 