Când copilul e un taifun, eu trebuie să fiu o stâncă

Mă uit la ea cum țipă și aruncă. E un leu care rage. O anaconda care vrea să-ți înghită toate neliniștile și grijile tale de părinte, ca să rămâi calm doar pentru ea. Țipă mult și prelung, se oprește o miime de secundă, inspiră și apoi își expiră tot strigătul și toată supărarea. Parcă a deschis cutia furiei și nu se oprește pană nu dă afară tot. Aruncă sforile și panglicile dintr-o altă cutie, cea de la Ikea. Vrea să arunce și păpușile. Îi zic că nu o las să mai arunce cu obiecte. Așa ar trebuie să se exprime furia? Cât îi permiți unui om, fie el și mai mic de statură și de vârstă, să se manifeste liber?

Lovește cu pumnii în masă, cu picioarele în parchet. Scoate flăcări pe ochi si prin toți porii. Asta înseamnă să fie gălăgie în casă? Zgomot? Nebunie? Haos? Nu e haos. E o fată supărată, care nu știe încă să exprime ce ar vrea ea să exprime. Că e încă obosită și ar fi vrut să mai doarmă, că toți s-au așezat deja la masă și ei îi e greu să coboare canapeaua, că Zoe a primit de la o altă mămică o rochie roșie, cu paiete, iar ea „doar” una colorată din tul (rochia ei din tul care e fix măsura ei, arată ca un unicorn textil cu tot cu aripi, dar ea nu vede asta). Nu vrea pic de consolare, mângâiere, îmbrățișare. Nu vrea nimic. Și de fapt vrea totul.

Întâi stau pe canapea lângă ea. Nu vorbește, doar urlă, are ochii roșii deja și de la nervi și de la oboseală, probabil. Acum 15 minute dormea liniștită în mașină, am avut (eu) nevoie să o trezesc, căci altfel nu prea trezesc copii care dorm. Nu se face așa ceva. Orice vârstă ar avea ei. O țin în brațe, pe brațe, pe un picior, urcând scările (gravidă fiind) de la parter până la etajul al patrulea. Stă lipită de mine cu tot obrazul drept și cu tot pieptul. O las lângă canapea, la cererea ei. După 10 minute de liniște, începe ciclonul. Țipă pe diferite tonalități și, ulterior, în diferite camere. O caută pe soră-sa, pe ta-su, dând din mâini fără să le zică nimic. La mine vrea și nu vrea. Îi spun că eu vreau să merg la bucătărie să pregătesc mâncarea. Să fi fost undeva între ora 6 și 7. 6-7 seara, desigur. Mă duc la bucătărie, după două minute, vine și ea. Țipă că îi curge nasul.

Când urletele fac loc și vorbelor (alea de neînțeles), atunci răbdarea mea și puterea de înțelegere se fac ghem, se amestecă cu gândul să iasă și ele din corpul meu. Îmi cere șervețel, apoi îl aruncă pe jos, vrea să-i șterg nasul, apoi își întoarce fața. Dacă o vezi și o judeci sau nu știi, ai zice ca mulți alții de pe stradă, din metrou, din lume, care tot zic diverse despre copiii care țipă, că e răsfățată. Că nu e bine crescută, deloc educată. Simt că și capul și gândurile mi se comprimă. Să o educ să-și tempereze emoțiile? Nu e o întrebare retorică. Mă gândesc serios la asta. Emoțiile sunt. Pur și simplu. Ele există, vin, se duc. Nici cu suzetă nu am vrut să îi închid gura, când era mică. Acum ce să fac? Cum puteam eu să o ajut în acel moment sau în oricare altul în care s-a mai întâmplat sau poate se va mai întâmpla. Nu aude nimic din ce spun. Să țip și eu? De ce să țip? Nici nu mă aude, nimeni nu aude nimic, nici nu mă înțelege, nu o ajut cu nimic dacă țip. Poate mă descarc eu, dar scopul e să facem asta pe rând. Iar eu pot să mă descarc și altfel, nu țipând la un om. Deși e atât de ușor și uneori țip. Să îi zic că vreau să îmi explice, să îmi spună în cuvinte, ce o doare, ce o supără? Degeaba. Și alții cred la fel ca mine.

Ceilalți cred că deja mănâncă. Ce să facă altceva, că în rest nimeni nu mai aude nimic altceva decât țipete. Sunt sigură că se aud până la parterul blocului. Oare vecinii cred că ne batem copilul? Nu cred să creadă așa ceva. Timpul se oprește în loc când țipă un copil. Nu mai poți să faci nimic.

Îi zic că nu mai pot să stau lângă ea, și chiar nu mai pot, urlă tare, copilul din burtă se zvârcolește și el, mă duc în baie. În zece secunde vine și ea și bate la ușă. Țipă în continuare. Nu știu ce vrea, dar eu nu mai pot să aud. Aș vrea să ies pe ușă, afară din bloc. Poate chiar să fumez. Dar ei îi e atât de greu. Mă uit în ochii ei, tot roșii, vrea să lovească, dar până la urmă trântește ușa, vrea să îi șterg nasul, dar nu cu șervețelul desfăcut și nici cu el împachetat. Doamne, chiar așa de greu e? Și eu am momente când nu știu de ce anume am nevoie. Am nevoie de ceva și nu știu ce. Ah, o să merg la ore de mindfulness. Un cuvânt atât de complicat pentru ceva atât de simplu și necesar. Să îți dai seama ce îți cere corpul, ce ai nevoie fix într-un moment anume.

Îi zic că eu ies din baie. Mă duc pe balcon. Mă apucă plânsul, chiar nu mai pot să o aud. Ea vine și mai zice ceva, de neînțeles. Până la urmă se așază în fund, pe canapeaua din sufragerie, cu fața spre perne. Vin și eu și mă așez în altă parte a canapelei, dar în spatele ei. Plângem amândouă. Uneori sunt calmă și relaxată, pot să ascult o criză din asta, să vină doar. Alteori, nu pot să fiu deloc calmă, așa cum a fost când am plecat din Deltă și Zoe țipa în parcare și țipam și eu după ea. Le și zic că o să țip. Nu pot. Ceea ce mă face să cred că nu e doar despre conștientizarea momentului, ci și despre capacitatea de a lăsa reacția de furie la furie să treacă. Despre puterea corpului sau a minții de a face așa ceva. Aici cred că m-ar ajuta un terapeut.

Acum, plânsul meu e singura reacție posibilă. Nu e o soluție, dar e o reacție a corpului, nu pot s-o rețin. Nu știu dacă plâng din cauza durerii ei sau a neputinței mele că nu am cum să o ajut. N-ar trebui să plâng sau să mă afecteze. E doar un copil care are un moment greu. O să-i treacă. Iar plânsul, până la urmă, e emoție. Vine pur și simplu. Nu pot eu să opresc lacrimile nimănui, cu atât mai puțin pe-ale mele.

Se uită apoi la rochia aia nouă, din tul, colorată, vrea să o pună pe ea, dar piciorul nu intră pe unde trebuie, mână se blochează în bretea. Draga de ea. O dă jos, o aruncă și pe asta, ba chiar smulge o bucată mică de tul. N-o las să mai rupă nici măcar cât o unghie din tul. Îi spun că n-o las să mai facă asta. Înțelege. Sau doar se oprește. O văd deja adolescentă făcând crize. Așa o să fie? Sau atunci nu o să mai fie chiar așa? Eu cred că o să fie și atunci uneori așa, cu trântit și lovit, dar am încredere că o să fie și cu vorbe, cel puțin unele mai clare, chiar dacă supărătoare.

Mai încearcă o dată să pună rochia, vine la mine să o ajut. Își bagă ușor mâinile prin bretele, eu îi închid fermoarul, o pup pe spatele gol. Ne tragem amândouă mucii. Ea vine cu șervețelul și mă lasă să îi șterg nasul. Se întoarce iar cu spatele la mine. Îmi dă voie să o iau în brațe, o țin strâns câteva secunde. Îi spun că o iubesc și ea își apleacă umărul și capul spre mine. Iese din cameră și merge să îmi aducă un șervețel. Ea îmi șterge mie, acum, nasul. Apoi ne așezăm împreună la masă. Începe să glumească, îi râd ochii, chiar dacă sunt tot roșii, mănâncă icre pe pâine și șuncă și castravete. Se uită la restul lumii calmă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat sau mai degrabă ca și când totul e firesc. Ca și când uneori se întâmplă și asta, nu înțelegeți? Eu înțeleg. Dar e greu.

O dată pe săptămână sau la două săptămâni se întâmplă câte un tantrum din ăsta mai fioros. Mai țipă și în alte momente, multe altele, dar sunt obiecții punctuale, supărări peste care trece rapid, pentru că de fapt nu sunt așa serioase. Când o apucă unul din astea, știu sigur că eu trebuie să fiu ca o stâncă în fața taifunului. Mereu o întreb, seara sau a doua zi, ce a deranjat-o așa de tare, dacă puteam eu să fac ceva, dacă ea ar fi putut să facă altceva. De cele mai multe ori îmi spune. Ar fi vrut ceva de la Zoe sau ar fi vrut să mai doarmă sau voia să stea cu mine. „Plângeam după tine” e o vorbă de-a ei, deși eu sunt acolo, aproape de fiecare dată. Când pot să stau, stau, când vreau să plec în altă cameră, plec. Asta e. Nu știu dacă fac bine ce fac. Aud că la alții e mai rar, la alții mai des, la alții deloc. Deloc pentru că așa sunt ei copiii, mai relaxați, mai rezistenți la frustrare, la oboseală, deloc pentru că nu li s-a permis. Nu știu dacă e bine să nu zic nimic, dacă e bine să zic și ce să zic. Simt doar că trebuie să înțeleg. Că totul vine din ceva, nu din nimic. Poate din ceva ce tot eu am făcut. Sau n-am făcut. Asta e. Știu doar că tantrumurile sunt vindecătoare. Și la adulți și la copii, deși se manifestă foarte diferit. Așa zice și Otilia.

Și Gabi mai zice ceva despre energia emoțiile trăite, nu gestionate:

„De ce e bine să ne trăim emoțiile? Pentru că au energie! Știți energia aia pe care o simți când ești furios, de crezi că ești în stare să intri în coarde cu Moroșanu și să îl învingi? Energia aia care te duce să faci casa lună și să muți mobila cu o mână? Ei bine, energia aia trăită conștient te poate propulsa să miști munții din loc”

Un gând despre „Când copilul e un taifun, eu trebuie să fiu o stâncă

  1. Oooo! Cumplite momente. Întrebați mai târziu, copiii zic că își aduc aminte. Dar amintirile lor, față de amintirile noastre…Eu v-aș recomanda să filmați una dintre aceste scene. Se poate să aveți surpriza ca să înceteze. Dacă nu, cel puțin rămâneți cu o filmare foarte interesantă, care peste ani o va face și pe ea să se mire. Și să vă iubească încă și mai mult pentru răbdarea de care ați avut nevoie ca să suportați aceste crize de nervi

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s