O lună de sinceritate|Ziua 1 |Adevărul despre moarte

Adevărul este că mereu am avut o treabă cu adevărul, cu sinceritatea. Am vrut să fiu sinceră și alții să fie sinceri cu mine. Să spun ce simt și ce gândesc, sincer. Știi ce e aia, sincer? Nu am spus nici eu mereu adevărul și nici nu mi-a fost spus de fiecare dată. Eu am mințit, alții/altele m-au mințit. Minciunile mele au fost neimportante, aș tinde să zic. Lucruri legate de preferințe, de muzici, de prieteni prin liceu. Dar poate pentru altcineva era important să descopere adevărul. Poate dintotdeauna am avut treaba asta. Am vrut să știu.

Sunt două momente din viața mea în care am fost mințită și cred ar fi fost bine să știu adevărul. Poate că descoperirea lor târzie, m-a făcut să am această reacție față de orice nu este adevărat. Poate nu. Ce bine ar fi dacă aș ști.

Primul moment a fost când mama mea a murit și mie mi s-a spus, mult timp, că doarme. Țin minte că nu înțelegeam cum poate un om să doarmă așa mult. Iar când Vali mi-a spus, în sfârșit, adevărul, într-o zi când ne jucam, ascuzându-ne sub masa din bucătărie a bunicilor, nu îmi amintesc să fi simțit tristețe pentru dispariția mamei, cât bucurie pentru descoperirea adevărului. Știam și eu în sfârșit despre ce era vorba.
Al doilea moment a fost când tatăl meu s-a recăsătorit pentru a doua oară (acum e căsătorit pentru a treia oară), fără să îmi spună. El se căsătorea în Ploiești, iar eu eram la bunici, neștiind. Am aflat de la vecini. Cât a fost decizia lui, cât a fost a ei, nu știu dacă are importanță. Cineva mi-a ascuns ceva.

De-atunci sau poate dintotdeauna, poate dinainte să mă nasc, cine știe ce preluăm de la alte generații și cu ce moștenire venim pe lume, am suferit când nu mi s-a spus adevărul. Sau când mi s-a ascuns ceva. Mai ales atunci când simțeam că e așa.

Anul acesta, de ziua mea, care este fix luna asta, mi-aș dori să cunosc toate adevărurile care mi-au fost ascunse. O sa le spun si eu pe ale mele. O parte. Cele despre care n-am vrut să vorbesc niciodată. De ce să spun eu că voiam să mor, când nu asta era soluția și în plus, lumea avea alte treburi? Sau cele pe care nu le-am spus, dar care mi-au stat pe limbă. Sau adevăruri pe care nu am avut timp sau nu am vrut să le spun.

Andreea m-a întrebat ce cadou îmi doresc, Radu m-a întrebat ce să îmi ia. Dar eu, de ziua mea, vreau doar adevărul. Deloc surprinzător, unul dintre mailurile de azi, pe 1 octombrie, în prima zi a lunii, este newsletterul Creating Mornings în care tema lunii este Sinceritatea. Și-atunci dorința de a avea O lună de Sinceritate, pe modelul experimentelor O lună de Recunostință, de Bunătate, de Voluntariat, e firească. Mi se pare așa firesc să fac asta, încât nu știu de ce nu m-am gândit până acum.

In plus, Raluca, care are experiență cu provocările lunare, care uneori te pun la treabă, alteori te încurcă, alteori te ajută și te motivează, a propus pentru luna octombrie ceva legat de scris. Să scriem 25 de articole în 31 de zile. Spune-mi tu acum, cât de bine se leagă totul. Cum puteam eu altfel, să scriu 25 de articole, dacă nu aveam chef sau temă despre care să scriu. Deși temă cred că aș fi găsit. Acum, am. E o temă personală, ce-i drept, o provocare care dă din casă, dar de fapt din suflet.

Unele adevăruri sunt triste, majoritatea probabil, altele vesele. Dar până la urmă, așa cum scrie și mai jos, sinceritatea este o formă de conectare (ba chiar și o formă de intimitate) și atunci ceva bun trebuie să iasă din asta. Pentru mine. Sau poate chiar și pentru alții.

„Honesty is the currency for connection. It’s a gift we give to each other that strengthens bonds and deepens relationships.Honesty is a practice where we start from the heart. Being honest isn’t always easy and being honest all of the time is impractical. Giving honest feedback or sharing our opinions requires sensitivity to the context and meeting others where they are—with kindness and empathy. Honesty is about providing the information that you would want if you were in a similar situation. Another way to look at honesty: it’s a flower born out of the soil of trust, connection, and conversations. The more we nurture conversations that breed trust and forge a connection, the more honesty becomes baked into the way we lead our lives”.

Adevărul despre moarte: Am avut o perioadă, anul trecut, în care voiam să mor. Am avut sentimentul ăsta și în alte câteva momente ale vieții, dar cel mai mult și mai des și mai pregnant, anul trecut. Cred că a fost o perioadă de depresie. Am murit în capul meu de zeci de ori, cu toate remușcările de a lăsa două fete superbe fără mamă. Și în contextul în care eu am crescut fără una, de la 4 ani jumătate încolo. Nu știu cât eram de furioasă și cât eram de serioasă. A fost o perioadă în care atunci când mă critica în legătură cu ceva, ăsta era următorul meu gând. Orice comentariu legat de casă, de mâncare, de copii, de nepus ceva la locul lui, de nespălat un vas, de uitat ceva, orice neajuns ajungea la mine într-o altă formă. Pentru el era doar un comentariu. Pentru mine, era, la propriu, sfârșitul lumii. La oricine altcineva nu aveam aceste reacții. Mi-am imaginat că mă arunc de la geam, de pe bloc, că mă înec, că mă calcă o mașină sau că o să alunec cu mașina în prăpastie. Nu puteam să trăiesc cu tot ce simțeam și atunci, voiam să scap. Cum să creadă el treaba asta despre mine, cum să nu mă asculte, să nu mă înțeleagă. Gândurile ajungeau ulterior și la copii, față de care mă simțeam vinovată, dar nu chiar atât de mult, se pare, încât să fac gândurile să dispară cu totul. Mă întrebam, într-adevăr, cine ar mai fi alăptat-o pe fata mică. Cine i-ar mai făcut masaj fetei mari. Cum ar mai fi plecat el cu fetele la ski în iarnă, dacă n-aș fi apucat să îi fac procură. Cine le-ar mai fi citit fetelor aceeași poveste, seri la rând. Gânduri serioase și punctuale. Cine le-ar mai fi iubit ca mine. Oare cuiva o să îi pară rău? Oare o să îmi simtă cineva (el) lipsa? M-am imaginat moartă, în casă, în mormânt, în coșciug, în lumea de dincolo. Tocmai în anul în care fusesem în Thailanda la un retreat de feminitate. Am vorbit cu psihologul despre asta, am vorbit cu bărbatul despre asta. El nu înțelegea. Sau poate înțelegea, dar nu se pricepea. La ce să zică, ce să facă. Mă întreba când o să-mi treacă. Psihologul însă a înțeles și m-a făcut și pe mine să înțeleg că durerea e atât de mare când (simt că) nu sunt apreciată sau iubită, încât îmi doresc că cineva să mă susțină, să mă cuprindă, să mă vadă, să mă țină în brațe. Cel mai probabil mama mea. Care ea e dincolo de viața asta, acolo unde îmi doream și eu atât de mult să fiu. M-am gândit mult la lucrul acesta. Poate chiar e cea mai bună explicație. De-atunci nu mai îmi vine să mor (și nici nu mai e nevoie să îmi cer scuze, în gând, fetelor, deși probabil că ele simt orice și va trebui să îmi cer scuze, în direct, peste 5 ani, 10 ani, cine știe). Asta nu înseamnă că nu mă mai înfurii. Cel mai bun lucru care a ieșit din perioada asta, dincolo de lipsa gândului în sine, este că atunci când zic, „sunt recunoscătoare pentru ziua asta”, chiar sunt recunoscătoare pentru ziua asta.

Dacă și tu ai chef să fii sincer/ă cu mine, atunci aștept să îmi spui ceva, orice, dar să fie adevărat.