Creative Mornings cu Iris Spiridon, Virginia Woolf, un telefon și o entorsă

Tu la ce te gândești când auzi cuvântul End, chiar de e spus în engleză? La moarte, la sfârșit, la încheiere, finalizare, la gata, am terminat, s-a dus, ducă-se, la început, la altceva care urmează după sfârșit, la nou, la destul, la ajunge. Ascultând-o azi pe Iris Spiridon, vorbind la Creative Mornings despre moarte, eu mi-am dat seama că mă gândesc mai degrabă la o încheiere, o finalizare, un sfârșit. Nu moarte. La moarte m-am gândit oricum mereu, cu alte ocazii, în alte momente, acum nu. Nu mai. La cât de mult mă bucură începuturile, nu ajung să conștientizez uneori sfârșiturile, care desigur, pot fi bune, rele, frumoase, neplăcute, grele, emoționante. Nu mă gândesc la ele, pentru că de fapt, așa cum Iris spunea, atât timp cât suntem vii, nu există sfârșit pentru nimic. Oricând în viața asta ne putem revedea, reauzi, reîmpăca, putem rescrie, ne putem reapuca de ceva, reobișnui cu ceva sau cineva și tot așa.

END este tema de luna aceasta a seriei Creative Mornings la care am mai fost și despre care am mai și scris. Ultima fusese cu Vintilă Mihăilescu care tot despre moarte vorbise (poți asculta ce a vorbit, aici). Și care, ironic sau nu, în acest context, are nevoie să încheie o boală, are nevoie să pună capăt, să sfârșească boala ca să se refacă. Să se reîntregească, să revină. Mai ales la Masterul lui cel drag de Antropologie.

Oamenii se gândesc mult la moarte când se gândesc la sfârșit. Așa cum face și invitata de azi de la Cinema Elvire Popesco, de la care mi-am permis să preiau câteva vorbe.

Ideile lui Iris

1: „Pentru mine, moartea e ca o crimă. Nu cred că un om poate să consume într-o viață tot ce are de consumat, de făcut tot ce are de făcut, de gândit tot ce are de gândit”. Ce perspectivă nouă. Pentru mine, cel puțin. Nu m-am gândit până acum că întreruperea prin moarte a ritmului vieții poate fi considerată o crimă. Căci, da, până la urmă, știm și ne consolăm și ne gândim că oricând poate fi ultima zi și oricând ne rămân niște creveți cu usturoi nemâncați pe undeva, o insulă necălcată de picioarele noastre, un munte nevăzut de ochii noștri, un muzeu de artă nevizitat sau o poveste necitită alături de copii. Oricând. Ca și cum cineva ne ia toate astea dintr-o dată. Prin moarte. Ce gând nou și diferit. Dar pentru că în alt context, am asimilat alt gând, tot nou atunci, dar de fapt vechi de când lumea și anume „fii recunoscător pentru tot ce ai / iubește tot ce ți se întâmplă”, o să încerc să păstrez, cât și cum pot, echilibrul.

Iris Spiridon are mai multe multe tatuaje, dar eu nu le văd bine, nici măcar din al treilea rând de unde sunt. Are părul de culoarea rodiei și vorbește ca și când ar fi fumat 10 țigări înainte de ora 9 dimineața, ora la care a și început să vorbească de altfel. E foarte sigură pe toate lucrurile pe care le crede și simte. Sunt toate sentimente și gânduri, filtrate de experiențe personale, de interacțiunea cu literatura, cu personaje din literatură care mor și care o iau prin surprindere. Nu i-am văzut niciun spectacol. Nici măcar Psycho de la Teatrul Apollo111, care era în aceeași clădire cu agenția unde lucram acum doi ani. Dar o să ajung eu să-l văd. Asta dacă nu are loc vreo crimă între timp.

Dă exemplu de câteva romane, dintre care nu am citit nici măcar unul. „Valurile” de Virginia Woolf, „Moartea lui Ivan Ilici” de Tolstoi și încă unul. L-am și uitat deja. Dintr-un eseu al Virginiei Woolf am reținut totuși ceva: „Nu suport gândul de a nu mai fi, de a mă pierde. Unde se duce această suflare? Unde se duce acest eu viu? Nu mă interesează altă viață, dacă nu mi-o pot aminti pe aceasta”. Oh, da, amintirile. Unde se duc ele când corpul intră în pământ și sufletul zburdă, 40 de zile pe aici, 1590 pe colo, 500 pe dincolo sau cine știe. Unde se duc amintirile noastre, amintirile mele și diminețile cu trei fete blonde și un soț cu ochi verzi, când eu nu voi mai fi. Nu știu, dar mi-ar plăcea să văd filmul despre viața ei și anume „Orele”. O altă amintire în plus, care, iată, nu știu unde va ajunge.

Iris (îmi place acest nume) parcă și-a deschis bine de tot ochii către aceasta temă și are tot felul de scenarii și piese regizate, care vorbesc despre moarte, în fel și chip. Din postura de regizoare, actriță și scenaristă, a creat„Psycho”, „Tărâmul din globul fermecat” (l-am văzut cu copiii, e minunat, la Apollo111), „Do you Love me ? ” la Teatrul Național (despre spiritele libere din cimitire), ”Hedwig and the Angry Inch” la Point, „Povestea păsării fără cuib”, la Iași și “Fereastra secretă” în Sfântu Gheorghe. Alături de o altă regizoare, Ana Lungu a scris și filmul „Un prinț și jumătate”, inspirat de viața ei, și de aceea joacă rolul principal.

2: „Cred că sfârșitul tău vine și din sfârșitul altora. Pentru că oamenii pe care îi iubești se sfârșesc și în tine. Poate așa ne obișnuim mai rapid cu moartea, pentru că între timp, pe măsură ce alți oameni mor, nu mai rămâne din noi nimic.” Trist și poate adevărat, deși eu simt că mama sau unchiul sau bunicii care au murit, sau Amy Winehouse de exemplu, nu s-au sfârșit deloc în mine. Tocmai datorită amintirilor, timpului nostru, muzicii în cazul ei.

3: „Cât suntem vii, mai avem o șansă”. O șansă la reîmpăcare, reunire, re-orice. Cum scriam în primul paragraf.

4: Și totuși, tot Iris intreabă: cine a mai spus, vreodată, ceva mai frumos decât „În tine este împărăția cerurilor”. E înăuntrul nostru. Energia asta, că tot ce ai legat pe pământ, rămâne și în cer e doar în noi.

Și mă gândesc în continuare la sfârșit, la moarte (la cum mi-o imaginam acum doi ani), la moartea ecranului meu de la telefon (căci la plecarea din Cinema, am căzut lată, cum se zice, și am făcut o entorsă și am distrus ecranul telefonului și mi-a părut foarte rău), mă gândesc la tot ce a zis Iris, și totuși nu la moartea mamei mele, mereu prezentă când vorbesc despre moarte. Ci la moartea visurilor, a ideilor, a tuturor lucrurilor care rămân cumva neîncercate, nu doar nefinalizate. La iubirea mea pentru acordeon, netransformată în hobby. Noroc că diseară merg să-i ascult pe cei de la Taraf de Caliu.

Despre END, pe site-ul platformei scrie: „Ends are unique opportunities in disguise. They allow us to make meaning out of our past relationships, experiences, projects, and seasons in life. Reaching the end of something can (also) carry meaningful joy. Author Wes Moore once talked about the difference between our jobs and our work. Moore said, „Your goal should never be to start something. Your goal should be to end things. When we truly fulfill an ending, it reflects growth and real change. We can create projects to end loneliness, walk away from empty relationships, change habits, or choose a different career trajectory. The secret about ‘the end’ is that it actually contains countless possibilities”.

Mi-am adus aminte, între timp, care era a treia carte: Minunatele oase (Alice Sebold). Mi-am adus aminte de fapt să mă uit în caiet unde îmi notasem numele. O s-o citesc și pe asta, de ce nu, o carte în care autorul scrie „Viaţa e un veşnic ieri pentru noi” trebuie că e interesantă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s