Să zicem că e o perioadă

Să zicem că e o perioadă. O perioadă cu școală online (a copiilor, a adulților), cu multe ore online, cu job online, cu teme online, pentru copii de multe vârste, cu teme pentru părinți, o perioadă în care stăm mai mult în casă, în țară. Să zicem că e o perioadă în care ne certăm, certuri legate de școală, de teme, dar și de mâncare, de piese Lego, de cine nu s-a spălat pe dinți de 2 zile, de cine a avut mai multă răbdare, de cine a ascultat mai multă muzică. Să zicem că e un timp al încercării, așa cum e un timp al jocului, un timp al serviciului, al somnului. Să zicem, așa cum zicem când copiii sunt bebeluși și le apar dinți sau încep să meargă sau să arunce jucării doar ca să audă cum sună o jucărie care cade. Nimic n-a fost mai potrivit pentru mine la al treilea copil. Chiar să zic că e o perioadă și că se termină. Se termină cu varicela, cu alăptatul ore-n șir, cu nesomnul, cu orice a fost greu. Am zis, am crezut în ce am zis, s-a terminat, am acceptat, ce bine a fost. Din clipa în care ziceam că e o perioadă și deci va trece, mă simțeam alt om, altă mamă. Să zicem, urmând aceeași logică, că e doar o perioadă, că va trece, copiii vor reveni la școală, mințile vor reveni, calmul va reveni. Perioada asta m-a învățat multe, mi-a arătat niște limite, ale mele și ale tuturor din familie, mi-a arătat niște comportamente, niște stiluri de ceartă, dar și de împăcare, am observat unde e iubirea și ce se întâmplă atunci când pare că nu e. Să zicem totuși că e o perioadă, din care fie învățăm sau nu ceva, și că va trece. Ce rămâne, ce se schimbă, depinde de fiecare. Să zicem că e doar un moment, un moment de un an sau doi în care facem lucrurile într-un fel, pentru că așa putem și așa e mersul lor. Să zicem tare, domol, șoptit, în scris, cum putem, dar să zicem ca să ne auzim. Nimic nu mai e la fel, dar nici n-ar fi fost vreodată. Zi de zi ar fi fost altceva, diferit, uneori cu un strop mai mult de vină, alteori cu un strop mai mult de magie.

M-am gândit să zic că e o perioadă, de cum am încheiat vizionarea filmului „Să zicem că e un oraș”, respectiv „Pretend it’s a city„, care se difuzează acum pe Netflix. Poate pentru unii, fix acum. Filmul, regizat de Martin Scorsese, e de fapt o serie de întâlniri, împărțite în 7 episoade, dintre Scorsese și Fran Lebowitz. N-am auzit de ea până acum. În astfel de momente simt că am pierdut un timp pe care nu-l pot recupera. Tipa are umor și sarcasm, spune lucruri omenești, articulat, clar, comentează obiceiuri, relații, ticuri, vorbește mult despre New York, societate, despre de toate. N-aș putea să compar, dar tind să zic că e varianta feminină a lui Jerry Seinfeld. Nu e vreun compliment sau vreo jignire, e o observație. Disecă și pune în cuvinte detalii pământene cu care Seinfeld și-a creat cariera, fără să uit de serial. „Să zicem că e un oraș” zice ea de la început, iar aceste cuvinte ajung să dea titlul filmului. Să zicem că e un oraș în care se întâmplă niște lucruri, nu e doar o destinație. Să zicem că e un oraș în care trăiesc oameni permanent, în care permanent au venit și alții, care au rezistat, care nu, să zicem că e un oraș în care oamenii se plâng de zgomot la psihiatru, în care nimeni nu-și permite să locuiască aici și totuși 8 milioane de oameni fac asta. „N-am nicio putere, dar sunt plină de păreri” zice ea și mi se pare amuzantă, promptă, reactivă, face haz, ba chiar bășcălie, a scris doar trei cărți, dar mi-ar plăcea să-mi permit să găsesc sau să cumpăr măcar una, la un preț accesibil (wtf), eventual una din primele două, căci a treia e pentru copii (și asta nu înseamnă că n-o fi bună). Zice ceva si de Tenement Museum, pe care il stiu si eu, dar pe mine m-a incantat peste masura, o masura doar putin peste medie de vizitare a muzeelor, din pacate.

Poate nu există nicio legatură între un astfel de film și o perioadă de pandemie, dar în capul meu s-a creat această sinapsă, poate să fie doar titlul, ideea ipotezei, poate, și n-am putut să mai dau inapoi.