Pe pământ suntem strălucitori o clipă

Am început cartea lui Ocean Vuong, Pe pământ suntem strălucitori o clipă, anul trecut, să fi fost toamnă, poate deja iarnă. Altă carte superbă, după Durerea e o făptură înaripată. Tot despre o pierdere, tot despre o mamă, tot la recomandarea Mariei. Am început-o o dată, și încă o dată, fix de trei ori, de fiecare dată de la început, de parcă nu recitisem primele 40 de pagini. Am folosit, mereu, un semn de carte improvizat de fata mijlocie, pe care a scris numele ei și numele meu, mami, desigur. Simțeam că trebuie să o iau de la capăt, să o duc pe toată, cursiv, să fie procesul cât mai închegat, fără întreruperi, să înțeleg ceva din ea. Sau poate că este doar o carte mai greu de citit, deși n-aș paria pe asta. Cuvintele vin năvală și simți că fiecare cuvânt, mă rog, multe cuvinte de-ale lui, sunt de fapt amintiri de-ale tale, din viața asta sau alta. Am mai făcut o pauză, o întrerupere pentru sesiunea de la Master, în care, recunosc, mi-a stat gândul la ea și la Little Dog. Azi am terminat cele 247 de pagini, cu tot cu mulțumiri, e plăcut să citești la cine se întorc vorbele atunci când nu rămân doar în carte, unde se duce atenția și către cine, și desigur, cu ce motivație. Că nu e mereu ca la Oscar-uri. Azi am terminat povestea lui Little Dog și a familiei sale și a iubirii lui și a emoțiilor lui. „Atât de puternice sunt emoțiile din ea și felul în care te simți după ce o citești – răzuit până la os” zice o autoare despre cartea în cauză. Eu nu simt că cineva a răzuit, ci că cineva a pansat, în ciuda cuvintelor directe, tăioase, puternice, nemijlocite, cum să le zic, neîndurătoare.

Ocean Vuong îi scrie mamei lui, care, însă, nu știe să citească.

„Îmi pare rău că te întreb mereu Ce mai faci? când de fapt vreau să spun Ești fericită?”

„Dacă, raportată la istoria planetei noastre, viața unui individ este atât de scurtă, o clipită, cum s-ar zice, atunci a fi strălucitor, chiar începând cu ziua în care te-ai născut și până în ziua în care mori, înseamnă a fi strălucitor numai o clipă?”

„Eu nu știu dacă cred în reîncarnare, dar sper că există. Pentru că așa poate te vei întoarce aici în tura următoare. Poate vei fi o fată și poate te va chema tot Rose și vei avea o cameră plină cu cărți și părinți care îți vor citi povești la culcare, într-o țară neatinsă de război. Poate că atunci, în viața aceea și în viitorul acesta, vei găsi această carte și vei ști ce ni s-a întâmplat. Și-ți vei aminti de mine. Poate.”

„Îl reasamblez (pe tata) din bucăți într-o cameră, căci trebuie că a existat o cameră. Trebuie că a existat, pentru un foarte scurt timp, un pătrat în care se desfășura viața”

„Regulile, la fel ca străzile, nu te pot duce decât în locuri deja cunoscute. A te pierde nu e niciodată echivalent cu a fi în eroare, ci cu a fi mai mult”.

„Ca regulă, fii mai mult. Ca regulă, mi-e dor de tine”

„Nu vreau să mă raportez la tristețea mea ca la ceva străin, la fel cum nu vreau să mă raportez la fericirea mea ca la ceva străin. Ambele îmi aparțin. Eu le-am făcut, ce naiba”.

“Privirea este un act singular: a privi ceva înseamnă a-ți umple viața întreagă cu acel lucru, fie și numai pentru o clipă”.

Am citit despre obiceiul bizonilor de a sări de pe stânci, despre obiceiul americanilor nativi de a-i atrage să se arunce de pe stânci, pentru că el menționase acest lucru, am citit despre mai multe feluri de clipe, chiar dacă la zeci de pagini distanță, despre lumină și noapte și umbre, despre ce înseamnă să fii frânt în două, și anume „felul în care a pierde pe cineva ne multiplică pe noi, cei vii, ne face doi”, despre virgulă ca „o curbă a continuității”, despre oglinzi în care ne uităm, nu neapărat în căutarea frumuseții, ci „ca să ne asigurăm că suntem în continuare aici”, despre mamele care așteaptă, „asta fac mamele, așteaptă, fără să se miște, până când copiii lor intră în posesia alcuiva”, despre cum poate cineva să fie un sentiment, de exemplu durere, despre toți cei care „au trăit vreodată și au văzut fix același soare”, despre cum amintirea e o alegere sau de fapt a doua șansă, și despre cum, poate, „a distruge un popor înseamnă să îl trimiți înapoi în timp„, despre îndoială lui de pretutindeni, despre cum orice poate fi frumos, în funcție de unde privești, despre trauma care nu-ți afectează doar creierul, ci îți poate afecta și trupul, musculatura, articulațiile, ținuta și, nu în ultimul rând, am citit despre referința lui către Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, carte care l-a determinat să scrie această carte – „Aici m-am hotărât să-ți scriu. Ție, care ești încă în viață”. Dacă mă hotărăsc și eu, tot acum, tot aici, să îi scriu mamei mele, se pune că ar fi la a treia mână?

Tot despre acest roman, pe scena9.

„Ocean Vuong a mai scris o colecție de poezii foarte bine primită de critică, Night Sky with Exit Wounds, aflată pe lista celor mai bune 10 cărți recomandate de New York Times, câștigătoare a T.S. Eliot Prize, Whiting Award, Thom Gunn și a Premiului Forward pentru cea mai bună colecție de debut”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s