100 de zile pe Instagram

Scriu de aproape 100 de zile pe Instagram și zic aproape, pentru că vreo 5 zile nu am scris. Iar când nu am scris, fie mi-a fost prea somn, fie mi-a fost prea greu. Dincolo de oboseală și nervi, am scris ce mi s-a întâmplat în fiecare zi, cum m-am simțit, cum aș fi vrut să mă simt, ce mi-am cumpărat, ce nu mi-am cumpărat, ce am citit, ce am văzut, ce am aflat, ce-am mai făcut cu fetele, cu soțul, cu viața. Ca tot omul. 100 de zile din viață. 100 din 365. Nu știu dacă voi scrie zi de zi până la final de an, dar îmi face plăcere, scriu pentru că fiecare zi e o zi în care se întâmplă (și) ceva bun. Vreau să simt și să observ acest bun din fiecare zi. Iar dacă e să nu fie, să îmi dau seama, sper, ce a fost mai puțin bun sau bine. Scriu ca să simt și să observ cum trăiesc.

1 din 365. Credeam că în prima zi o să fiu mai blândă în fața nemulțumirilor copiilor. Am reușit până pe la 5. Se încheie prima zi din an, rămân cu încântarea lor de a-și pune în folosință ultimele două cadouri (căștile și aparatul foto), cu omleta din ouă de țară și tăițeii cu morcov și susan, cu îmbrățișările, cu bilețelele mele sub perna lor, cu întâlnirea din Parcul Circului, cu plăcerea de a conduce o mașină nouă. Scot, cumva, uneori prin respirație, alteori prin acceptare, frustrarea și nervii și lipsa jocului la schimbul de scutece. Rupi Kaur îmi place în continuare. Și de mine, puțin, în ciuda a tot.

2 din 365. Un băiat de 8 ani cu o colecție impresionantă de pietre, o fată hotârâtă cu zulufii la locul lor, marea desfășurată pe toată întinderea ochilor mei, hribii și cartofii zdrobiți, fetele care joacă fotbal de parcă ar fi ultima zi pe Pământ, nu a doua zi din an, cu fețele mânjite de râs, vorba lui Ocean Vuong. S-au adunat toate în ziua când am vorbit două ore fără pauză, am zis ce trebuie, mai puțin două cuvinte. Să mă ierte Milla și Dumnezeu.

3 din 365. Când voi sta la casa mea, una pe pământ, cu iarbă pe toate lateralele, promit să fac din nou acest mic dejun pe care mi l-a șoptit intuiția, iar bunul simț m-a oprit să îi adaug și un morcov. Azi am numărat bucurii și nemulțumiri, fără nicio jenă, bucuriile au ieșit pe plus, ciorba de linte, baia în cadă, glumele din mașină, Kira cu cei 2 ani și o lună, azi, Doamne-ajută, am culcat copiii împăcată, că deși n-avem casă cu sobă sau șemineu, avem, zilnic, câte o altă șansă de a ne bucura (cu) copiii. Deși n-a zis nimeni că e musai.

4 din 365. Copiii la 2 ani nu știu să ascută creioane, dar au răbdare să le ascută mama lor. Azi mi-am permis luxul de a cumpăra 10 prune și o gulie, ce noroc cu piața peste drum, asta sfidează orice rest de organizare alimentară pe care l-aș fi avut vreodată, mi-am permis să cert iar copiii, mi-am permis să ascult Tiger Lillies (vezi Danced all night, Pretty Lisa, bune și vechi), mi-am permis multă smântână pe pâine, un moment de atenție conștientă referitor la o balerină mică, o oră târzie la somn pentru a lăsa loc râsului sub plapumă. Mă simt și fericită și vinovată, ca în orice altă zi de când am copii.

7 din 365. În zi sfântă m-am comportat, practic, ca o nesfântă. Am țipat și am dat și peste mâna unui copil în timp ce apăsa pe toate tastele și se juca cu păpuși în timpul orei. Ziua asta nu e o zi bună să fiu mamă. Unde se duce iubirea în momentele astea?

9 din 365. M-am gândit toată ziua că o să găsesc un moment să văd filmul Pieces of a woman. Să îl continui de fapt, căci am văzut aproximativ 40 de minute, cam până când el îi spune soției să nu doneze corpul fetiței lor care murise la naștere (pentru cercetări medicale), pentru că lui îi e dor de ea. Sau îi va fi, cam așa ceva. Nu e niciun spoiler alert, afli despre deces chiar în trailer. Am stat vreo 3-4 ore lucrând la o temă, la Antropologia Alimentației, o treabă mișto, dar lungă, apoi cu copiii, în vizită, în parc, în brațe, în cadă. Nu am găsit încă momentul. Așa că mă gândesc, deocamdată, la titlu. Pieces of a woman. E despre bucăți dintr-o femeie, din inima ei, despre resturi, ce rămâne, din ce se (re)compune? E despre fragmente sau niște piese, ca într-un puzzle? Despre cioburi sau frânturi, fărâme, bucurii, despre ce? Poate că nu e nimic din așa ceva și poate puțin din fiecare. Mă gândesc la titlu, pentru că simt cum las bucăți din mine în multe locuri, în mulți oameni. Bucăți, bune, mai puțin bune, sunt lucruri pe care pare că le rup din mine și le las la vânzătoarea de la Mega, la orele de Master, la orele online ale copiilor. Bucăți care se duc în cartea pe care o citesc, în gunoiul reciclat, în fețele de masă, bucăți care s-au dus și au rămas, în alți ani, în alte vieți, în amintirile altor oameni, pe unii nici nu mi-i mai amintesc. E corect să cred că da, o femeie, e făcută din bucăți? Mai mult decât oricine altcineva de pe lume? 3 bucăți s-au rupt din mine, cu durere și bucurie în același timp, e ceva firesc și uimitor, pe altele le-am lăsat eu în lume, altele au ieșit fără să-mi fi planificat. Nu știu cum va fi de fapt filmul, poate nasol, deși ea pare grozavă, dar cuvintele din titlu, ca orice adunare de litere, transmit și adună înțelesuri, pe care doar povestea personală le poate descompune în cel mai potrivit mod.

10 din 365. Pentru Kira am construit azi o casă din perne. N-a ieșit ca cea a mătușii, dar i-a plăcut și asta. Pentru Milla am cumpărat un tablou, cu gândul la dragostea dintre ea și sora ei mai mică. O să i-l dau la un moment dat. Pentru Zoe am jucat Dixit înainte de culcare. Pentru mine am ales creveți. Am mâncat peste 20 de creveți și am reușit să citesc doar o pagină din Dor. Pentru Radu am ales să nu mai insist cu dreptatea mea.

22 din 365. Scriu seara pentru că până la ora la care scriu se poate întâmpla orice. Se schimbă ritmul în 5 secunde, darămite în 12 ore. Azi am trăit pe bucăți, ca în orice altă zi, dar pe o frecvență a armoniei, am primit chiloți și extensii de Dixit, să pun poză cu chiloții?! Am verificat dacă trimisesem o temă pentru Master, o trimisesem, Doamne-ajută, la 3 noaptea, am putut să îi explic Zoiei, pe toate vocile mele calme care e treaba cu ortogramele, sunt mândră de mine, am fost cu ele la piscină, am înotat și am râs împreună, de parcă așteptau de mult timp momentul ăsta, am văzut o reclamă la adidas cu Muhammad Ali pe care n-o știam (if possible), The Long Run, iar la ultimul curs dinainte de sesiune am vorbit despre Dumnezeu și teoria lui Paracelsus. Despre cum aștrii sunt un echivalent al gândurilor lui Dumnezeu, iar modul în care ei ne influențează are legătură cu voința lui Dumnezeu. Iar dacă privim invers, gândurile noastre pot influența aștrii. Dacă mă pot gândi intens la un lucru, într-un anumit moment, gândurile mele precum o constelație, vor lua o anumită formă. Aștrii se vor roti și ei pe cer, pentru că gândurile mele vor genera o reorientare a firmamentului. E ca și când Dumnezeu ar avea un gând nou, gândul nostru trimis de aici. Și Dumnezeu când gândește, și înfăptuiește. Închei citatul. Și ca să închei și seara, la culcare, am îmbrățișat fetele mai multe minute decât am făcut-o în orice altă seară, de la începutul anului. Am vorbit despre rai și iad, fără voia mea, iar Milla mi-a spus că speră să nu existe iad, că poate o să ajungă acolo. Am întrebat-o de ce și a zis că din cauza lucrurilor rele pe care le-a făcut. Adică? Păi când a lovit-o pe Zoe sau când a făcut-o pe Kira să plângă. Discuția a fost mai lungă, s-au mai dat niște pupici și îmbrățișări, mi-am dat seama ce e nevoie să (mai) fac. Încă o zi în care un copil mă învață ceva, nu doar un profesor. Fata mare i-a desenat fetei mijlocii o hartă, ca să ajungă la baie, la periuța de dinți. Oare o fi citit și ea ce scrie Larry Cohen despre playful parenting?

24 din 365. NEVOI. Ar fi păcat să spun că unele lucruri nu trebuie spuse, ele au nevoie să fie spuse, că altfel n-ar apărea în mintea omului. Fetele plecaseră deja la săniuș, cu prieteni, cu nași, cu Radu, mai puțin cu mine, când m-am gândit că am pierdut un moment, dar am câștigat altul. Iar când el a zis că n-am făcut ce trebuie, altceva, deja eram în drum spre casă, deja mâncasem, deja pusesem jucăriile la loc. Tocmai parcam în fața blocului, când mi-am dat seama că sunt lucruri despre care nu știu dacă sunt reproșuri sau nevoi neîmplinite. Azi am împlinit nevoia mea de recunoaștere și am predat încă două lucrări la timp și nevoia Kirei de joacă și grijă, și am stat minute în șir lângă un bideu.

33 din 365. BRAȚE. Ieri n-am scris, că am uitat. Am uitat ca și când ziua n-ar fi existat. Deși vasele (chiar și rufele) murdare și textele scrise și temele fetelor sunt niște dovezi. Azi am citit, am scris, era liniște, dar când s-a trezit Kira, la prânz, am vrut să stau doar cu ea. Mi-e dor de întâlniri cu oamenii, de mimă, de dans combinat cu vin, de stat doar cu mine, fără Master, fără treabă, dar să stai în brațe cu un copil mic, de-abia trezit, le întrece pe toate. Cel puțin, azi, asta s-a întâmplat. Fetele mari au stat pe brațele mele la culcare, la 9 seara, le-am citit o poveste, le-aș fi ținut numai așa și aș fi adormit instant cu ele. Îmbrățișările sunt inimi peste inimi.

34 din 365. Uneori mă asortez cu viața din jur. Alteori văd viața altfel decât mă vede ea pe mine.

36 din 365. AFARĂ. Afară e soare mai mult, râs mai mult, afară obrajii sunt roșii și ochii relaxați. Kira e partenera mea de plimbare și de somon la cuptor, am dormit cu ea la prânz și tot nu mi-a ajuns, fetele mari se întrec o oră plină cu trotinetele, mănușile de bucătărie, din bumbac 100%, se pot spăla doar de 15 ori la mașină. Palatul Culturii din Ploiești e tot acolo unde era și când eram clasa a VII-a și stăteam pe trepte și ne fotografiam, uneori fleașcă de uzi de la fântâna de lângă ceas. Am cu 25 de ani mai mult decât în pozele astea.

47 din 365. Am o fată cu buline și un geam, aproape împărțit, în pătrate. Fata vorbește mult, mi-a luat maioul și nu-l lasă până nu-l adaptează corpului ei. Dincolo de ușa asta e liniște, copiii au devenit doctorii tatălui lor, în altă cameră, dincolo de ușa asta e liniște, și praful stă în pace. Pace e ce se simte când dimineața e grea, iar seara e cu poveste.

48 din 365. Ascult Miss you, tare, în mașină, la întoarcere spre casă. Am povestit cu două fete despre copii care se transformă în adulți și adulți care parcă sunt copii, despre case care devin cămine, cum e al Laurei, despre rugăciuni din cărți care pot ajunge mantre, credințe, soluții. Azi Kira m-a ascultat cât i-am citit o poveste întreagă, o întâmplare cap-coadă din lumea Bobiță și Buburuză, ne și văd peste 5-10 ani citind toate 4, cu burțile pe covor sau cu fundurile în iarbă, oriunde ar fi asta. Azi în față la DM din Piața Victoriei, m-am simțit ca într-o seară, în Paris, când eu eram turistă și alții cumpărau scutece și diverse, alături de copiii lor.

50 din 365. Mă întorc la fotografii mai vechi când sunt tristă și mă simt neînsemnată, ca să nu zic fraieră. Caut momentele în care m-am simțit bine sau apreciată sau importantă în ochii mei sau ai alcuiva. Mă întorc spre blog când termin și ultimul cuvânt dintr-o carte bună și vreau să scriu ce simt în primele minute. O carte care mă aștepta cu 20 de pagini și o concluzie, o carte cumpărată pentru altcineva, pătată, la un moment dat, de vin, de parcă ar fi pătată de sânge. Mă întorc la mine și la ce am de fapt nevoie, când simt că singura soluție e să fug. Mă întorc către prieteni și le dau haine de când fetele mele erau mici spre foarte mici, pentru că până și hainele au energie, iar veselia copiilor mei e contagioasă. Mă întorc la Frudisiac, mereu și mereu, pentru același Egg-vocado, oricând se poate, chiar și la -2 grade.

58 din 365. După 5 nopți fără ea și ea fără mine, am fost lipite. Și nu doar la somn. Lipite pe pod, în plimbarea prin sat, pe lângă toate gardurile, în leagănul din curte, peste tot. Un dor, două doruri.

62 din 365. De-abia apucăm să vorbim în unele zile. Copiii vorbesc peste noi, vorbesc mereu sau sunt plecați în parc cu unchiul sau la gimnastică cu prietenele. De-asta, poate, dar și din alte motive, ne chinuim să mai stăm treji în unele seri și culcăm noi copiii și stăm cu ei la somn, să ne simțim prezenți, în continuare, unii în viața altora. Azi am aflat despre o lumânare, despre o cămașă de noapte și despre un webinar de public anthropology. Începe în 15 minute. Kira încă spală vase și merge cu mine la înot. Milla îmi îmbrățișează patul înainte de somn și Zoe mai are ascuns câte un mărtișor, tot pentru mine.

63 din 365. Azi am stat de vorbă cu o Împărăteasă, mi-a povestit ceva, cu tristețe și optimism, ca orice alt om de pe lumea asta, până la urmă. Am fost la o expoziție la Salonul de Proiecte, cu profesori și colegi, am stat apoi cu ei puțin pe terasă, nu îmi venea să vorbesc, doar să mă uit la ei, față în față, în carne și oase, după atâtea cursuri pe Webex. Kira încă spală vase, dacă aveți nevoie de asistent la vase, poate va ajută și pe voi. Azi a apărut Dilema Veche, am citit în ea despre răbdare și reziliență și efectele pandemiei asupra minții, dar și despre filmul, înțeleg că foarte bun, Nomadland. Copiii au adormit mai greu, e târziu să mai mănânc edamamele sau fasolea verde sau orice din frigider. Azi sunt 44 de ani de la cutremurul din ’77. Azi am apucat un apus superb, fără cutremur. Noapte bună, în liniște și pace.

64 din 365. Fete, flori, filme, fasole. Ce bine că e vineri, uneori, chiar dacă zilele mele se aseamănă mult între ele. Azi am înotat iar cu fetele mari, m-au scos încă o dată și la jacuzzi de-afară, ce mult le-a plăcut, dar cel mai mult le-a plăcut când s-au împăcat și s-au și îmbrățișat, după o ceartă și o negociere lungă pe Lego. Zambilele rezistă, azi niciun copil n-a spălat vase, mașina și-a făcut treaba. Am ajuns la pagina 22 din Oase solare / “oare eram atât de orbi la lumea aflată în pragul dezastrului încât nu ne-am îndreptat deloc de spinare oprindu-ne din ceea ce făceam ca să înțelegem mai bine cum stau lucrurile”.

67 din 365. 8 Martie în bucătărie, dar, desigur, cu ajutor la vase. La 11:30 eram deja obosită, Kira vorbește nonstop, chiar se întreabă și mă întreabă orice, aude câinii care latră la somn și orice ciocănit, orice mișcare, doarme 45 de minute, cât să dau eu două telefoane și două mesaje, e atentă la orice obiect, mă bucură și mă înspăimântă acest obicei al ei, la 23:15 nu mai zic, e liniște în casă, mai puțin în capul meu. Salata de cartofi cu ceapă opărită a ieșit foarte bine. Dedicație pentru Radu în schimbul florilor. Pentru Kira doar legume, că în rest i-am citit și i-am dat lapte din mine. Doamne-ajută. La mulți ani.

73 din 365. Te țin în brațe, o întreb eu, după ce o alăptez. Nu, singură, zice ea și se întoarce cu fundul la mine și adoarme, singură, deși sunt și eu acolo. Nu s-a mai întâmplat așa ceva până acum. Să nu mai aibă nevoie de mine. Așteptam și nu așteptam asta, măcar la somn. Azi am stat cu Radu pe pârtie aproape 8 ore, în Sinaia, mă dor oleacă genunchii, nu regret nimic. A fost foarte bine, de unde și toate fotografiile. Mișu a împlinit ieri 40 de ani, la mulți ani, Mișu și aici. Tata mi-a cumpărat și National Geographic Traveler, și Dilema Veche, dar și revista OK și Cosmopolitan. Pare că are un plan. Și eu am un plan.

79 din 365. Un masaj, două masaje de la începutul anului
Un copil, trei copii în altă casă
Un părinte, doi părinți care joacă pe masă
Joacă Dixit
Un joc, trei extensii
O definiție, 4 interpretări
9 grade, 7 grade, o terasă, o masă
O țigară, 8 țigări
O fată, un povestitor
Un cadou, trei cadouri
O vizită, o zi, o viață
O plăcere
Noapte bună, vise plăcute, la mulți ani sărbătoriților, tuturor.

84 din 365. Azi am făcut o constelație de grup, prin metoda propoziției intenției. Am descoperit ceva, a fost trist, bine, ireal. Zoe mi-a povestit că a învățat despre 3 la forța a doua. Forță, putere, potato, patata. O duc la karate și mă lasă s-o țin de mână pe drum. Milla mă pupă doar când vrea ea, pe unde mă prinde, pe mână, pe brațe, pe spate. Kirei îi strălucesc ochii când intru pe ușă. Bețișoare parfumate, la putere, seara. Am pus farfuriile pentru mic dejun. Când e pe grabă, e cu biscuiți și miere. Forța fie cu voi și, din când în când, un prânz în doi.

89 din 365. Când doar un copil, cel mai mare în acest caz, face școală online, e mai simplu. Apuc să văd mai mult cum lucrează, cât timp are nevoie, în ce ordine își rezolvă treburile, apuc să mă văd pe mine, la ce mă enervez, cum reacționez când vrea să stea și mai mult în fața calculatorului sau când se supără și îi vine să țipe, fix când doarme copilul mic, apuc să mă împac cu ea, o întreb ce are nevoie, cum are nevoie, îi explic cum e cu frica mea care mă face să o cert. Mergem în parc, avem timp de plimbare, de înghețată, râdem, ele se împrietenesc cu oameni noi, gătim, citim una lângă alta. Kira nu ne lasă deloc să vorbim și asta cred că e de fapt cea mai mare presiune și sursa mea de teamă. Că nu apucăm să ne spunem tot ce am vrea să ne spunem. Ar trebui oare să ne spunem tot? Aseară am vrut să le adorm pe toate 3, fetele mari se liniștiseră, asta mică n-avea stare. Ca să se liniștească ea, am simțit că trebuie să le iau pe cele mari la întrebări. A funcționat, ba chiar au adormit toate. Azi am vorbit la curs despre Divorce Iranian Style, în continuare iubesc documentarele, simt că vreau să mă apuc să fac și eu. Azi cred că m-am hotărât și la tema lucrării de final de Master. Doamne-ajută. Zoe are o rană la o ureche și-i e teamă că se astupă gaura pentru a doua oară, se tot chinuie să-și pună din nou cercelul, ar vrea să i-l pun eu când doarme. Felul în care și-a gestionat supărarea și prezența mea lângă ea, mi-au oferit un mic deja-vu, pentru orice va veni. Am început Euforia, pe HBO GO, sper să nu vină chiar tot ce văd acolo. O să fiu aici, fete dragi. La mulți ani, Maria, with all your powers combined.

98 (și 97) din 365. Când e un moment care se poate încadra la categoria tragedie, în casa noastră, tragedie mai mică, mai mare, nu contează, când cineva se supără mai mult, uit de școală, de master, de orice comandă online, de ski, de muzică, de parcă ar trebui să alung o urmă, sau mai multe, de vinovăție. Cum să mă gândesc și la altceva? În ultima vreme nu am mai simțit asta, parcă am putut și să delimitez spații, dar cumva să le și amestec, fără să inventez vreo explicație. Kira a adormit greu, am sâsâit tare de vreo două ori, fetele mari s-au liniștit pentru că, azi, creierul meu a fost în stare să facă glume. Ieri n-am scris, un copil i-a spus altului o vorbă tare urâtă, așa de urâtă, că nici nu o scriu aici, am descoperit contextul, cum s-a transformat un cuvânt într-o propoziție, mai că l-am înțeles, dar mi s-a părut nasoală și am și simțit-o ca pe o insultă personală, deși nu mi s-a adresat mie și nici nu mi-am făcut proces de conștiință. Mi se mai întâmplă asta, să uit să fiu adult. N-am uitat să văd Class Divide, în seara asta, pe HBO GO. Să-l vedeți și voi. N-am uitat să-mi cumpăr flori singură, nici să merg în parc sau la Seneca. N-am uitat de lucrarea de cercetare, de crema hidratantă, de fructe și legume, de colierele pereche, nici de ziua Corinei, la mulți ani, Corina. N-o să uit nici de mine.

100 din 365. Scriu aici de 100 de zile. Au trecut 100 de zile, trece viața, vine viața. Mâine e alt azi. M-am bucurat de azi, de soare, de alte parcuri. Fetele se lovesc prin casă, iar afară se joacă mereu ceva nou, ceva diferit, mereu apare o idee. Sunt neplictisitoare, deși ele mai zic uneori că sunt plictisite. “Mami, să o mai scoți doar pe Kira în parc, ca să mă joc doar eu cu Milla” a zis la un moment dat. Incredibil. Se supără că nu găsește mereu public când citește cartea ei, dar mereu găsește niște brațe deschise. Aproape mereu. Ceramica de la @poemi_microfactory e frumoasă, formele pe care o ia merită niște bani, în niște momente, cum ar fi înainte de Paște. Kira a picat, s-a julit, am povestit numai despre asta la somn. Toate iubesc mango. Kira a purtat rochia superbă de la @lilutesa. A expirat smântâna, dar avem vin spaniol. Hasta luego.