The Florida Project și Dancing with Maria

Două filme am văzut săptămâna trecută. Unul la recomandarea lui Adi și unul la recomandarea Mariei. Cum s-au nimerit ele nu știu, să îmi vorbească ambele despre ritm, despre cât de important este ritmul, ritmul despre care tot aud la grădinița fetelor. Ritmul zilelor, al anotimpurilor, al vieții. Dancing with Maria e despre ritmul pe care îl găsești în mișcare, despre spațiul pe care îl domini cu mișcările mâinilor, picioarele, corpului tău. Iar The Florida Project e despre ritmul zilelor unor copii la vârstă școlară, dar care nu merg la școală, despre activitățile lor zilnice, despre înghețata lor dintr-un anumit loc, despre experimentele pe care aleg să le facă în fiecare zi, căci fără de ele, nu ar crește și nu ar învăța despre lume. Și de-aici ajung să mă întreb care e ritmul vieții mele, cum l-aș denumi, dacă ar trebui să îl așez în parametrii unui cuvânt. E un ritm alert, pentru că locuiesc la oraș și totuși îmi place, e un ritm voios, pentru că râd mult (atunci când nu sunt tristă), e un ritm agitat, pentru că fac lucruri în grabă, este relaxat pentru că nici un lucru rău care se întâmplă nu îmi pare a fi sfârșitul lumii, cum este el, mă întreb. Care este tempo-ul vieții mele?

The Florida Project este un film despre o fetiță de 6 ani și în același timp despre mai mulți copii care își trăiesc, liberi, viață într-un complex de apartamente, cu pereții exteriori vopsiți în culoarea mov. Mov spălăcit, pastelat, un lila care este mai degrabă un mov nehotărât, mov precum coronițele fețelor mele primite într-o zi la grădiniță, yay, ce bucurie. Complexul se numește Magic Castle, poate pentru că este la doi păși de Walt Disney World Resort, iar acolo există, se pare și magie și există și castele. În film, copiii scuipă, înjură, aleargă, țipă, mănâncă gratis, beau sucuri acidulate, sunt sinceri, veseli și deștepți. Deși să dai foc la o casă părăsită nu e neapărat un lucru deștept. Dar poate că într-adevăr copiii știu mai bine, de multe ori, și atunci casă părăsită, în flăcări (plină de mizerie și ddroguri) devine un rău necesar. Trebuie să vedeți filmul pentru asta. Copiii au nume cu multe vocale, că majoritatea personajelor de altfel-Moonee, Scooty, Jancey, Halley, Bobby. Și pentru că se strigă des unii pe alții, de la distanță, de la etaj, de la parter, din camere, din câmp, cred că prenumele lor ajută în acest proces. Fetiță de 6 ani e Moonee și locuiește cu mama ei, Halley, care arată ca sora ei, tânără, tatuată, fumătoare, cu părul vopsit în verde-albastru. Tipa se prostituează uneori, alteori vinde parfumuri, iar când are bani, plătește întâi chiria și apoi o scoate pe fiică-sa la restaurant. E o relație sinceră, ai zice că nesănătoasă, dacă nu ar fi iubitoare și tandră. Filmul este minunat. Sunt niște felii de viață, viniete, cum le zice publicitatea, adunate într-un film. O viață alcătuită din mici detalii de iubire și atenție și mai ales prietenie. O să vedeți finalul și poate o să plângeți, așa ca mine. Filmul e un fel de Thelma și Louise despre fetițe de 6 ani, în loc de femei în jur de 30. Pe lângă fetițele superbe, Willem Dafoe, care joacă rolul administratorul complexului, este și el un pachet de gesturi blânde, de vorbe înțelepte, de multe lucruri bune pe care poți să le observi, doar dacă ești atent.

The Florida Project este un film artistic, deși pare un documentar. O poveste reală despre copilărie și prietenie, am zis deja de trei ori asta, despre viața la limita șederii într-un „castel magic”. În plus e filmat de un om cu o estetică vizuală experimentată, asumată, iar asta e un bonus pentru orice iubitor de filme și povești.

Dancing with Maria e chiar un documentar. Un film-documentar, regizat de un italian despre o argentiniancă. Este despre Maria Fux, dansatoarea argentiniană în vârstă de 96 de ani, care își mișcă corpul în ritmul muzicii, dar și în ritmul emoțiilor ei. Face asta de foarte mulți ani. În tinerețe a dansat pe multe scene, a fost premiată internațional, iar acum dansează, în studioul ei din Buenos Aires, alături de tineri, de toate vârstele, tineri cu sau fără dizabilități, dar pe care ea îi vede cum se mișcă acolo, în prezența ei, fără să îi întrebe de unde vin, cine sunt, ce probleme au. Face cu ei terapie prin dans. Îi vede cum trăiesc mișcarea, cum corpul lor umple spațiul prin mișcare, ce îi pune în mișcare. Admiră și provoacă forța care vine din corpurile lor, prin depășirea limitelor corpului. Face asta pentru studenții ei, dar și pentru ea și pentru corpul ei, la această vârstă. Vorbește despre forță, despre dans, despre prezența sau lipsa muzicii în dans și foarte mult despre ritm. Vorbește în timp ce se mișcă, se mișcă continuu, nu stă locului. Sunt recunoscătoare când am ocazia să descopăr povestea unui om care a făcut dintr-o iubire, viața lui.

Pe 29 aprilie, în Ziua Internațională a Dansului, am văzut acest film la Linotip (după care am dansat în spațiul lor, pe muzica pusă de ei, nestingherită de nimic, nici de corp, nici de alți oameni, nici de încălțăminte). Am stat în primul rând, cu ochii aproape lipiți de ecranul care era la cel puțin 20 de m depărtare. Am urmărit, îndeaproape, mișcările lente, pricepute și firești ale Mariei. Mișcări pe care le face singură, în sală sau însoțită de mai mulți sau mai puțini participanți la curs. Mâinile i se plimbă în jurul gâtului, sânilor, bazinului. Și corpul ei se plimbă printre tineri și bârne, umple spațiul, respiră prin mișcare.

Intamplator sau nu, in seara aceasta, in cadrul Festivalului de Film American Independent, regizorul The Florida Project, Sean Baker, va fi pe Skype, in dialog cu publicul festivalului.