Uneori uit că am avut o mamă care m-a ținut în brațe. Uit că am stat în brațele unei mame. Că m-am jucat cu o mamă, că am plâns în brațele ei când venea moașa să îmi facă injecții, că am mâncat din mâncarea făcută de ea, că m-a dat în leagăn când stăteam în vestul orașului, că mă plimba pe bulevard, că dormeam cu ea (sau poate nu), că îmi cânta (sau poate nu) că poate făcea atâtea și atâtea de care nu îmi aduc aminte absolut nimic.
N-am să uit niciodată că am avut o mamă. Chiar dacă fizic doar pentru 4 ani și câteva luni și de atunci doar în inimă. N-am să uit de ea, dar am uitat-o pe ea făcând lucruri, zicându-mi chestii. Am doar două amintiri cu mama mea: una de care am scris deja, când mă mângâia în așteptarea moașei care îmi făcea câte o injecție la câteva zile (pentru ceva gripă, răceală) și când mă invita să mănânc cozonac în casă bunicilor. Atât. Două amintiri. Două. Tata îmi povestește multe. Nu îmi amintesc nimic.
Îmi doresc enorm să le ofer multe amintiri cât mai vesele și dragi copiilor noștri. Foarte foarte mult vreau să își amintească de noi, cu plăcere, cu dragoste, cu calm, cu nostalgie. De mine, citindu-le povești, făcând pe câinele, calul, ariciul. De Radu, făcând pe calul, șoferul, motanul. De mine ținându-le de mană, de Radu ținându-le de vorbă. De plimbările cu bicicleta, de băile în trei în cadă, de multe câte am făcut până acum. Şi de câte vom mai face. Să își amintească cu drag de bunici, de mătuși, de rude, dar cel mai mult și mai mult de mama și de tatăl lor. Să își amintească cu dragoste și dor de mine. Și dacă voi mai fi și dacă nu.
anașimaria 