Fetele acestea mici, blonde și cârlionțate cred că pot să mă învingă. Încep cu întrebările și cu nemulțumirile și neajunsurile, iar eu tot încerc să le deturnez. Să vedeți cum a fost azi dimineață. Se trezește Zoe și vrea să îi citesc. Nici nu mi se dezlipiseră bine ochii, deși era chiar ora 8. Fix 8 și eu încă muream de somn, iar era energică și proaspătă ca iarbă udată de aspersoarele alea ambițioase din grădină bunicilor. Vine și Milla peste mine, cu altă carte, care se cheamă Zog și vrea și ea cele 15 minute de lectură. Eu le zic că nici cărțile nu s-au trezit încă, ele îmi flutură coperțile frumos colorate pe sub ochi, eu chiar nu reușesc să le văd. Într-un final, după încă 10 minute de întârziere pentru ele, dar de recuperare pentru mine, mă ridic din pat, ele se îmbracă aproape singure, mă spăl, mă îmbrac și ce să vezi. Îmi vine minunata idee de a le scoate în parc cu bicicleta mare. Bicicleta mare înseamnă bicicleta mea cu scaun de copil, singura pe care o avem și cu care pot să le plimb pe rând câte o tură-două-trei de parc, de bulevard, până la Victoriei și înapoi. Cer ajutor la Radu, ca în tura uneia să stea el cu cealaltă până vine tuși. Radu, și el, rupt. Se trezise, se învârtise prin casă ce se învârtise și tot în pat aterizase. Ce zici tu femeie acolo, nu prea vreau. Până la urmă bucuria fetelor îl molipsește, cred, sau a mea, nu știu și ne urnim cu toții, cu prune și apă la pachet, spre parc, cu bicicleta cea mare și trotinetă la schimb. O urc pe Zoe și o plimb pe ea prima.
„Mami, dar după ce mă plimbi pe mine, urmează Milla?”
Mmmm, deja simte dușmanul și nu se bucură de momentul ei.
„Da, dar acum te plimb pe tine, uite pe aici, pe pista de bicicliști. Acum tu ești partenera mea de călătorie.”
Eh și uite trecem pe lângă oamenii aceștia care repară Muzeul Țăranului.
„Ce frumos o să îl facă.”
Se uită, mă întreabă de ce îl repară, se uită la ei.
„Dar la Muzeul de Animale când mai mergem? Putem să mergem acum?”
Of, fata asta nu e deloc mulțumită.
„Mergem și pe acolo, în altă zi. Azi e ziua de mers cu bicicleta mareeee”, zic eu real încântată de mersul cu bicicleta, așa de dimineață. „Îți place?”
„Da, e bine.”
Facem stânga, întoarcem la Antipa, o luăm iar prin parc.
„Știi mami că odată aici a fost un lac și erau rațe? Când aveam eu 3 ani. Rațe când o să vedem?”
„O să vedem și rațe. Acum ne plimbăm cu bicicletă mareeee.”
„Dar la locul de joacă când mergem? Uite-l acolo.”
„Mergem și acolo. Acum pedalez și tu simți cum dansează părul în vânt. Simţi?”
Chiar așa îi zic, deși părul e cam băgat trei sferturi sub cască. Ajungem înapoi la Milla, e rândul ei, Zoe întreabă rapid, ea când se mai plimbă.
„Cât o plimb eu pe Milla, tu te poți plimbă cu trotineta. Sau faci ce vrei, doar cu tati.”
„Dar tu când te întorci?”
„Mă întorc. Uite tati te așteaptă doar pe tine, să te joci cu el, să vă plimbați.”
Plec cu Milla, o întreb dacă îi place, dacă e bine, dacă simte vântul, dacă vrea să salute girafa de la Antipa. Ea zice mereu Da. E încântată, dacă n-aș întreba-o nimic, n-ar zice nimic. O las și eu să se bucure și ne pimbăm liniștite pe aceeași rută, ba chiar câteva alei în plus. O găsesc pe Zoe cocoțată într-o masinărie din aia de trebuie să îi pui jeton ca să se miște. Are 3 jetoane, nu vrea să îi dea niciunul Millei.
„Eu zic să îi dai totuși un jeton, că uite am venit să te iau pe tine acum în călătorie.”
„Daaaa, eu acum.”
Îi dă jeton, o ajută chiar să se și urce într-una dintre mașini. Parcă parcă e mai mulțumită acum. Traseul e mai lung. Vede un dinozaur în dreapta, la Muzeul Geologic.
„Putem să mergem să-l vedem?”
„Acum nu, că pedalăm și uite că dinozaurul e îngrădit, nu cred că putem să ne apropiem de el.”
Mai mergem, ea cântă, e bine. O anunț apoi că mai facem o tură, o să vină și rândul Millei și la final, o să plec spre serviciu.
„Pot să mai merg cu tine la serviciul tău?”
O luasem ieri cu mine la birou în prima parte a zilei. A fost foarte încântată. Am stat vreo 20 de minute, apoi s-a dus și la Radu la birou, a stat și acolo, mai mult. A fost o zi de cunoscut colegi de serviciu de-ai noștri.
„Azi nu, iubita mea. Azi e ziua când mergem cu bicicleta mare. Ieri a fost ziua în care ai cunoscut colegii. Mâine poate e ziua când facem clătite.” Și tot așa îi mai zic zilele în care fiecare lucru oricât de mic e foarte important și cântărește cât o zi întreagă.
„Dar la tati când pot să mai merg?”
Copilul acesta cârn vrea să mă bată la cap cu alte și alte lucruri, cred eu în sinea mea. Copacii, vântul, bicicleta, când și-au pierdut farmecul? Și-apoi văd ceva pe trotuar.
„Dar ce-ai zicea dacă azi ar fi ziua când vezi o balenă în parc? Sau un șarpe? Sau un dinozaur?”
„Unde mami, unde?”
„Vrei să-ți arăt?”
Ea suspicioasă și totuși curioasă, eu fac dreapta și iar dreapta și ies din nou în calea capetelor de animale. Se uită la ele, așa e, parcă ar fi o balenă. Sau un dinozaur.
„Dar ce face ea pe trotuar?”
„Stă și ea în apă.”
„Cum stă în apă?”
„Păi unde stau balenele de obicei?”
„În apă”, răspunde ea la fel de suspicioasă și totuși nu e nicio păcăleală și e chiar încântată de această apariție. Și așa ne întoarcem spre locul de întâlnire, ea cu gândul oriunde, unde numai ea știe, eu mulțumită. Take this, little beautiful curly witch.
O mai plimb pe Milla o dată, îi arăt și ei animalele, le fac o poză să va arăt și vouă și asta e cu plimbarea de miercuri dimineață. Plecarea mea și a tatălui cel îmbrăcat deja pentru a înfrunta o zi în domeniul imobiliarelor, stârnește urlete. Mi-ar fi rupt inima dacă n-aș fi știut că de fapt le-a plăcut. Aștept ca diseară, la culcare, exact despre asta să vorbim, să îmi propună o ieșire cât de curând, cel mai probabil în ziua când mergem cu cortul, când facem prăjituri, orice zi în care planificăm ceva, dar facem altceva și nu e rău deloc nici așa. Doar așa sunt copiii. Dar nici eu nu mă las.
anașimaria 