#acasacufetele

Se face în curând o lună de când sunt acasă cu fetele. Mi-am dat demisia, nu mă mai simțeam bine la job, nu mai îmi plăcea, nu mai puteam să stau până la ora 3 noaptea să fac prezentări cu la fel de multă încredere și plăcere. Am ales să stau o perioadă cu fetele. S-au aliniat niște planete. Sau poate nu. Simțeam că trebuie neapărat să stau cu ele în perioada asta. Să merg cu ele pe munte, la mare, în natură, oriunde. Că din toamnă vor fi amândouă la grădiniță, destul de multe ore, aproape toată ziua, fără mine. Zile de concediu nu mai aveam, așa că mi-am dat demisia. :P

Cu mâna pe inimă, am simțit că vreau să fac asta, m-am ridicat de la birou într-o zi, ba chiar o zi mai călduroasă ca azi, și am anunțat că plec. Am plâns puțin, că așa mă emoționez și mă intimidez când mă despart de oameni și apoi a fost bine. Și este în continuare foarte bine. Îmi e dor de un brainstorming, să îmi zboare mințile prin toate părțile. În același timp, îmi e bine cu fetele făcând multe alte lucruri care îmi hrănesc și mințile și sufletul. Îmi e greu când le culc, la naiba cu somnul aș zice, îmi e greu când le văd că mănâncă puțin și se dau jos de la masă, înfometate, când aruncă pe jos, pe masă sau oriunde cu vreun tacâm sau o jucărie, arunc și eu, plâng și eu, dar sunt aici cu ele. Mi-au zis că se bucură de timpul cu mine, mi-au spus și că vor fără mine. Am trecut prin multe faze, prin multe stări. Și am învățat ceva din toate astea: că nu am nevoie să am așteptări. Deși le-am avut. Mi-am imaginat că o să fie o perioadă de relație mamă-fiice minunată, cu multă joacă, cu liniște, că o să le ajut de fiecare dată, că o să fiu calmă. Și eu și ele am avut nevoie de o readaptare. Sau poate doar eu, nu știu. Sunt atâtea „nu știu” într-un proces de creștere. În timpul ăsta am realizat că nu e nevoie de așteptări. Așteptările unui părinte nu își au rostul. Nu am nevoie de fapt de ele. Nici măcar cele legate de timpul nostru de acum. Că de viitorul copiilor nici nu poate fi vorba. Cu atât mai puțin mi-am propus să le fac arhitecte, medici, designeri, copywriteri, fotomodele, bucătari, cultivatoare de roșii bio, deși ar fi super să mâncăm toată viața roșii cu gust de roșii de la Gina. Nu mă aștept să fie cum vreau eu să fie și nici într-un fel anume. Aș zice că mă aștept să fie fericite, iubite, încrezătoare, puternice, vulnerabile în puterea lor, dar aici nu pot decât să ajut, să inspir, să însoțesc, mereu fără asteptări. Mai ales când afli acest adevăr care te sperie, dar pe care îl confirmi, că de fapt „copiii noștri nu sunt ai noștri”. Și mă gândesc ce naiba vrea să zică omul ăsta, Khalil Gibran, în acest fragment, care e mai lung și se găsește și pe net, din Profetul. Dar de fapt știu ce naiba vrea să zică, așa că revin la cele două frumuseți și îmi dau seama că cel mai mult și mai mult avem nevoie, și eu și ele, ca eu să fiu.  Să observ, să fiu prezentă, să validez emoții și sentimente, să ofer iubire și mâncare și lectură și să fiu, pur și simplu. Pentru că timpul uneori, e doar calitate, ca atunci când lucram și atât cât petreceam alături de ele, era foarte bine, dar alteori e și cantitate. Să fiu martor, participant la jocuri sau spectator, să văd cum reacționează sau gândesc, ca răspuns la alte lucruri pe care le-au făcut sau gândit cu un minut înainte sau o zi înainte. Micile lor reușite și micile mele reușite de conștientizare a momentelor de acest gen sunt de pus într-o reclamă Mastercard. O să revin la calitate, sunt sigură, la un moment dat, când o să vreau să lucrez din nou, să fac altele, deși fac și acum și nu uit de mine, de noi doi, cred, sper. Până atunci, sunt aici, cu ele, în parc, la joacă, la munte, la mare, la înghețată, la edamame, la povești despre piciorușe călătoare, la bunici, în tabără, cum ziceam, oriunde. Ne bucurăm împreună, plângem, râdem, ne vindecăm.