Ce fac de când sunt #acasacufetele

Au trecut 42 de zile de când nu mai merg la birou și stau acasă cu fetele. N-aș fi zis că o să scriu așa mult despre asta, dar statul ăsta acasă cu ele chiar îmi ocupă tot timpul. Și timpul meu curge așa.

Mă joc. Jocuri noi, vechi, primite cadou, inventate, aflate pe net, în cărți, de la copii. Am jucat pititea, baba-oarba, tenis de masă, badminton, sticluța cu otravă, de zeci și zeci de ori, jocuri cu zâne, vrăjitoare, castele, animale, am învățat un fel de Macao cu pisici, m-am jucat cu chibrituri colorate, cu magna tiles, cu pitici, cu mașini, cu păpuși, cu lego, cu mult fetru, am făcut puzzle-uri, cu oceane, cu țări, cu părți umane, am pictat, am decupat, am lipit. M-am jucat de-a bucătăria, de-a mama și copilul, de-a calul, dragonul, rechinul, educatoarea, prințesele, de-a vânzătorul, de-a copilul nemulțumit, nedormit, nemâncat, am călătorit în timpul jocurilor (și invers), am alergat, am leșinat, am picat, toate în numele jocului, am râs, am oprit unele jocuri, le-am reluat, am pierdut câteva piese, am construit castele din nisip, gropi, tunele, fântâni, șotroane. Am colecționat cioburi, pardon diamante, melci, scoici, sticle goale în care au încăput plante, apă, și din nou scoici și nisip, m-am jucat cu bețe, cu crengi, cu conuri, în iarbă, în pădure, la mare, la munte, în casă și înafară ei, mereu cot la cot cu copiii mei, dar și ai altora.

Râd. Râd uneori cu Milla, e genială, poznașă, zgomotoasă. Voioșia ei e contagioasă. E un titirez. Are foc în priviri și mâncărimi în fund și în mâini și în tot corpul. Zoe are alte ghidușii, acum e o leoaică, acum un bebe, râdem câte două sau toate trei. Râdem când e amuzant, dăm din râs în plâns și apoi revenim.

 

Plâng. Plâng pentru că ele nu dorm sau adorm greu. Nu știu care e faza, dar una e. Cred că uneori o fac special, și poate o și fac, pentru că simt tensiunea mea, și ele sigur vor să mă ajute cumva și eu nu știu cum să le las. Alteori e prea cald, poate prea devreme, sigur uneori prea târziu sau poate sunt prea pline de entuziasm, de energie neconsumată (wtf, că doar aleargă și ultimul fir din capul lor). Am încercat calmă, furioasă, resemnată, cu cântec, cu mângâieri, cu multe. Ce simplu era când alăptam.

Călătoresc. La mare, la munte, pe dealuri, în tabără, la bunici, în țara și înafară. Nu știu însă cât o să mai dureze asta. Doar dacă nu mă angajez, între timp, travel writer sau așa ceva.

Gătesc. Sau mă rog, pregătesc mâncare. De obicei pentru ele, uneori pentru mine. Și mai rar pentru Radu, deși mi-ar plăcea mult să-i pregatesc toate rețetele lui Gordon Ramsay. La cină măcar. Gătesc linte, năut (trăiască năutul boabe), salate fără ceapă și fără oțet pentru fete, dar cu magnificul ulei de măsline Sotirelis, mămăligă doar cu brânză, omlete, ochiuri, ouă jumări (deși Zoe devine și ea expertă și ar mânca și două porții făcute de ea), mult somon, cartofi la cuptor, ghiveci, carne de curcan, de vită, de pui, orice, dar mai puțin din supermarket, broccoli, orez, ciorbă încă nu, deși au mâncat din alte surse, multe paste, cu spanac sau cu hribi, sau simple, integrale, multe shake-uri cu spanac și banană și lapte și cereale, biscuiți, clătite, vafe. Am tăiat foarte mulți castraveți și morcovi fâșii. Mai ales azi când Milla era un cal și mânca morcovi serviți de sora stăpâna  ei.

Le însoțesc la înghețată, adică aproape în fiecare sâmbătă și duminică petrecută în București. Azi e Luni și pentru că nu am fost ieri, cum ne e obiceiul, le-am dus după prânz la Delicii unde au lins rapid câteva cupe. Milla cu căpșuni și Zoe de vanilie și lapte cu ciocolată. Și au mai cerut să testeze și cu biscuiți, separat, în linguriță.

Pun la spălat. N-aș zice că spăl. Mă minunez la vederea hăinuțelor frumoase, simple sau colorate, unele de mult timp pătate și de fiecare dată șifonate și în același timp ma ingrozesc de numărul lor care nu crește, dar e constant mare. Rochii peste rochii, fuste, tricouri. De un an si ceva încoace, le cumpăr doar șosete, ciorapi și chiloți. La nevoie. Azi ce-am mai schimbat o pereche de ciorapi de la H&M care nu îi veneau Zoiei cu o pereche de colanți, negri, mai groși, că în rest, nu mai cumpăr nimic și nici nu mai primesc. Hainele le ocupă din spațiu și le îngreunează alegerile, deși recunosc că mă distrez cu opțiunile lor.

Cam asta e rutina.  De casnică. Doar că eu de fapt sunt mamă. Nu că ar fi ceva rău în a fi casnică.

În plus:

Țin dietă. Slăbesc. Mănânc sănătos și des. Disociat. Fără să renunț la porumbul fiert care de-abia se mai găsește. Sunt entuziasmată.

Citesc mult. Când apuc. Safran Foer, Gaspar Gyorgy, Marius Chivu, Exarhu. Citesc câte o carte și o duc până la capăt, citesc în paralel, oricând apuc, când ele dorm (!), când ele se joacă și simt că vor să facă asta fără mine, noaptea, pe drum când conduce Radu.

Scriu în minte, uneori pe Facebook, rar pe blog. Și mai rar spre deloc în calendarul în care ziceam că trec zile, activități, evenimente, tot ce facem. Luna August nu are nimic notat și a fost cea mai plină din tot anul.

Fac curat. În camere, în dormitoare, pe sub pat, în dulapuri, în bibliotecă, în toată casa, mai puțin în bucătărie. Îmi vine să dau tot, să împart, să donez, să vând tot. Mai puțin din bucătărie.

Înot. Din când în când, dar de-abia aștept să o fac din nou regulamentar.

Iar când ies cu Radu să bem un film vin, vorbim cumva și despre fete. Pentru că deși nu sunt toată viață noastră, așa cum se zice, sunt viața noastră de acum (încolo).

Simt că nu o să mai fie niciodată o perioadă la fel de intensă ca asta. Cu zile pe cât de calme, pe atât de gălăgioase, cu mare zvăpăială, uneori în corp, alteori în suflet, cu nopți pline de degețele, de pipi, țipete, îmbrățișări și în paralel, de seriale, uneori țigări. Sunt recunoscătoare pentru tot timpul ăsta cu copiii așa aproape. Pentru bula asta. Pentru ca altora le e foarte greu.