Am auzit-o de foarte multe ori. De la Gandhi încoace, am tot auzit-o și citit-o, pe net, pe Facebook, în cărți, în reviste, la psiholog, la prieteni, după Colectiv, ba chiar și în Prison Break. Am auzit-o mereu și în capul meu. Am și făcut câte ceva în direcția acestei schimbări. Vreau să fac și mai mult.
Să reciclez. Și nu doar hârtia pe care o reciclam la birou. Și nici așa, din când în când. După ce am fost cu fetele la Ikea si am mai cumpărat două coșuri, acum avem patru în care o să arunc gunoiul, selectiv. Pentru că vreau să văd asta și la alții și atunci o să încep cu mine. Și o să vorbesc și despre asta, așa cum de altfel fac.
Să strâng gunoaie. Dacă o sticlă de plastic sau o cutie de bere mi se arată în față și pot să o iau să o duc la gunoi, atunci asta o să fac. Chiar dacă nu e mea, nu am folosit-o eu și cu atât mai puțin nu am aruncat-o eu pe jos.
Să împrumut. Haine, cărți, veselă. O fac mai des în ultima vreme și nu mă mai deranjează că s-ar putea să se spargă bolul cumpărat din Croația-Creta-Slovenia, să se piardă cartea lui Rushdie sau orice altceva am împrumutat. Primesc și eu lucruri și mă bucur de energia care vine cu ele la pachet. Și tot așa, Mary goes round.
Să ofer cadouri. Copiilor, soțului, părinților, rudelor, necunoscuților (pay it forward* e poveste adevărată si potențial molipsitoare despre cadouri). Cadouri mici, mari, pe care oamenii le așteaptă, pe care nu și le-au imaginat, pe care și le-au dorit, cadouri făcute de mâna mea, din inima mea, cadouri pe care am dat bani sau pe care le-am făcut cu copiii. O vedere e un cadou. Un desen, un ceas, o călătorie, o prăjitură, un mail, un telefon. Timpul e un cadou. O să-l fac. Și când o să primesc timpul altora, o să îl apreciez exact ca pe un cadou.
Să nu claxonez. Nu mai claxonez de foarte mult timp. Nici nu știu de ce am claxonat vreodată, exceptând momentele când cineva nu-mi vedea mașina strălucind în soare sau în oglinda retrovizoare. Nu mai vreau să aud claxoane, mă sperie uneori, dar cel mai des le ignor și sunt doar o bucată de zgomot pe fundal. Dar ce bine ar fi să nu mai fie.
Să zâmbesc. Chiar și atunci când plâng. Sunt încă sănătoasă și nici nu mor de foame. Astea ar fi, cred, motive pentru care unui om i-ar cam fi destul de greu să mai zâmbească. Deși am auzit și excepții. Dar pentru că deocamdată nu mi se întâmplă asta, și Doamne-ajută să nu fie cazul, nici cazul meu și nici al tău, hai să zâmbim (oleacă). Că zâmbetul ă sta al nostru la casă la Mega, pe stradă, la volan, la metrou, la grădiniță, la birou, în întâlniri, la Pașapoarte, descrețește frunți. Și frunțile senine ajută creierul să trimită în corp niște hormoni, aia care aduc niște mici clipe de fericire. Pentru milisecundele astea de fericire, aș putea să par uneori că „zâmbesc ca proasta”. Dar să vezi și să nu crezi, nu e deloc așa. Oamenii se destind, unii puțin, alții mai mult. Alții fac la fel. Ce nebunie.
Să mănânc sănătos. Ca acum. Nu că aș fi exagerat vreodată cu KFC-ul. Și chiar îmi place ca alții să mănânce la fel în jurul meu.
Să scriu. Pentru că mie îmi place să citesc ce scriu sau au scris alții. Așa că o să scriu și eu în continuare, aici și oriunde. O să scriu vederi, scrisori, așa cum o fac dintotdeauna, o să scriu feedback pensiunilor și hotelurilor în care stau, o să le scriu speakerilor de la The Power of Storytelling, așa cum le-am scris și anul trecut, o să scriu mesaje de mulțumire și iubire și recunoștință fix în momentul în care le simt, o să scriu bilețele pentru Radu și pentru copii. În Tabără cu Lumea lui Momo, am făcut un exercițiu de recunoștință, pe un model de emoții-nevoi, și Maria mi-a dat pe loc un bilețel: „Când văd cu cât de multă răbdare te porți cu fetele tale, mă simt inspirată. Sunt bucuroasă că ești prietena mea și nevoia mea de a petrece timp de calitate cu oameni buni și frumoși este împlinită”. Și ce mă bucur că mi-a scris, că și mie mi s-au împlinit niște nevoi.
Să ating oamenii. Să pun mâna pe ei când le vorbesc. Și să mă uit în ochii lor, în același timp. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată. Azi am întrebat o doamnă pe stradă dacă are nevoie de ajutor, avea destui ani și câteva sacoși cu legume în ele, erau întinse pe trotuar, a zis că nu are nevoie, aștepta o prietenă, dar când i-am pus mâna pe braț, mi-a zâmbit cu tot dragul și părul ei alb.
Să ascult. Să nu întrerup. Să înțeleg. Ca să se simtă ascultați și înțeleși oamenii cu care vorbesc.
Să pun diacritice. Ca să fiu și eu înțeleasă de oamenii care citesc ce scriu. Acu dacă am uitat cumva vreunele, asta e. N-o să fiu chiar toată schimbarea pe care vreau să o văd în lume.
Să fiu sinceră. Pentru că eu aș fi extrem de tristă și dezamăgită să aflu că cineva m-a mințit, m-a păcălit. Din cauza asta am și protestat. Și din cauza asta #rezist. Pentru că #gata, #candsetermina. Se termină când oamenii, toți, își vor da seama că e mai ușor să fii sincer decât să minți. Dar pentru că adevărul vine de undeva dinăuntrul nostru, iar acolo e mai greu de ajuns, s-ar putea să mai dureze. Eu nu mai aștept.
Și ca să fiu sinceră până la capăt, acum îmi e foarte somn și o să merg să dorm.
Aici am pus două fotografii dintr-o expozitie de la Berlin, de anul asta, din muzeul Hamburger. Mi s-a părut potrivit și mi-am însușit ce a scris Adrian Piper acolo. În scris, în primul rând. Pentru că am semnat un contract cum că exact așa o să fac: I will always say what I mean.
*Pay it forward e un concept, un vis, o sursă de inspirație. E stratul nostru de bunătate, Dumnezeul din noi. Sau o formă de energie care ne îndeamnă să dăruim altora, fără să așteptăm ceva în schimb sau înapoi, răsplată fiind de fapt darul nostru către altă (următoarea) persoană. Aș zice că Pay it forward se poate aplica și rudelor sau prietenilor, dar de obicei străinilor și necunoscuților. De trei ori am împachetat trei mici cadouri, unul cu bomboane, unul cu o agendă din Cărturești și încă unul cu o carte. Pe primul l-am lăsat într-un cărucior în Metro, pe altul într-o parcare și pe ultimul în parc. Mi-a făcut așa mare plăcere, m-am simțit bine, și nu cred că ar trebui să fie nicio urmă de vinovăție în acest egoism și m-am gândit de fiecare dată, ce o să creadă persoana care îl găsește și citește și apoi desface și vede. Oare la cine ajunge? O să se bucure? Măcar puțin? Pe fiecare scria: „Cu mult drag, pentru oricine are nevoie. Dăruiește și tu, fără să ceri nimic în schimb.” Eu mai vreau. Și poate o s-o fac lunar, până pe 5 ale lunii, ca salariul. Deși va fi cu totul altceva.
anașimaria 