Mănâncă lapte din mine. Din corpul meu, făcut de mine. Putea să mănânce lapte praf, făcut de altcineva. Era ok până la urmă și așa. Dar mănâncă din mine, ce mă bucur, din corpul meu pe care îl respect și nu îl respect, după cum scriam odată. Se oprește, zice ma-ma, da, aici sunt, ce frumos sună, e târziu, pentru cine e târziu, mă mângâie pe piept, își pune piciorul grăsuț peste al meu și mai grăsuț. În cameră miroase a lavandă. E trecut de 11 noaptea. E simplu și bine. Pârrrrr se aude de la fundul ei. Ea n-aude. Se întoarce pe o parte. Când vreodată o să mai fie viața ei atât de simplă?
Vrea să fie plimbată. De o lună și mai bine încoace (ba chiar dinainte de ziua ei), întinde mâinile și vrea să fie ținută și plimbată în toate camerele, pe toate suprafețele. Gata cu mersul de-a bușilea, deși îl practică și pe ăsta. Vrea să fie mai sus, mai sus de podea, să vadă mai bine, se supără dacă iar îi zic să mai stea, să stea încă un pic acolo pe covor, pe parchet. Că eu am obosit. Dar ea nu e obosită. Vrea să cunoască lumea. Se ridică și se bucură când își ține echilibrul. Cred că mersul pe două picioare e cel mai mare salt și puseu de creștere. Salt major și fizic și mental și emoțional. Ce mai dezvoltare, ce realizare pentru ea. Zâmbește și se uită la mine. Nu e chiar deloc obosită. E curioasă. E surprinsă. Și surprinzătoare. E nerăbdătoare. Și încă nu merge. Dar exersează, repetă, încearcă. Nu mă lasă, nu se lasă. Trebuie doar să-și sufle nasul mai bine. Să învețe, să descopere, cum să nu se mai înece cu mucii. Când vreodată o să mai fie viața ei atât de complicată?
anașimaria 