Ne respectăm sau doar ne jucăm de-a respectul?

Respectul nu este o noțiune deloc abstractă. Nu e nimic relativ sau ilogic. Respectul este grijă. Grija pe care o am pentru mine, pentru copiii mei, soțul meu și toți cei din jur. Desigur, respectul exagerat față de sine se poate numi egoism, dar eu vreau să scriu despre respectul care vine dintr-o atenție conștientă la nevoi și apoi la dorințe. Despre respectul față de noi, care ne determină să ne alegem joburi care ne aduc bucurii, nu doar salarii, care ne determină să ne alegem soți, care sunt mai întâi iubiți, să ne alegem un timp pentru masă, un timp pentru copii, un timp pentru teatru, un timp pentru călcat (eu nu cunosc timpul acesta și nu regret).

Îmi respect corpul și încerc să îl hrănesc corect, când are nevoie sau poftă. Încerc să îi dau hrană sănătoasă, proaspătă și în majoritatea timpului reușesc. Reușesc să îi dau apă, ceai, ba chiar și vin când se poate, reușesc să îi ofer dulciuri sănătoase, deși am mâncat în ultima luna multă ciocolată din asta Ritter de care tot zic, ba chiar și Milka cu alune. Și beau și Cola Zero. Light când găsesc. Îmi respect brațele și spatele care poartă copiii pe sus și pentru asta merg, săptămânal, la masaj. Îmi respect unghiile și merg la pedichiură de cel puțin 10 ani, de când am avut o rană-infecție-ce o fi fost ea, dar nasoală, la degetul mare de la piciorul drept. Îmi respect tenul și mă demachiez în fiecare seară, deși am avut mereu un ten cu probleme și l-am respectat foarte puțin în liceu, fix din această cauză. Îmi respect sânii pentru că, momentan, hrănesc un pui de om. Îmi respect picioarele care mă duc acolo unde vreau și unde am nevoie. Îmi respect gâtul și genunchii și tălpile, căci pe ele le cremuiesc cel mai des. Și totuși nu îmi respect întregul corp, când nu reușesc să slăbesc mai mult, să dorm mai mult, să mă liniștesc mai mult, să mă bucur mai mult. Nu-mi respect nici dinții cât ar trebui, nici ochii, nici măcar burta în care au crescut trei inimi de fete. În plus, îmi e dor să fumez și asta poate chiar e o lipsă mare de respect. Până la urmă, mă respect sau nu?

Îmi respect țara și am votat deja la alegerile prezidențiale, căci acum sunt în Atena. O respect, votez mereu, strâng gunoaie, când le arunc, le arunc unde trebuie, reciclez, cumpăr de la producători și designeri sau meșteri locali (mereu mi-a plăcut asta), plătesc taxe de pod și vorbesc cu drag despre multe locuri din țară și despre oamenii dragi de aici. Și totuși o vorbesc și de rău, pentru că îi lipsesc multe, dintre cele două cele mai importante, drumuri și spitale, o ignor căci nu citesc mai des știrile politice, o uit când visez să mă mut oriunde în altă parte de lume.

Îmi respect copiii, pentru că sunt trei oameni, deși mai mici, care au venit din mine, din inimă și din dorință mea. Îi respect și pentru că fac lucruri minunate, iar când îi cert, pentru că nu mă pot abține, (și pentru că uneori îmi strică lucruri la care țin sau țipă mult sau se lovesc tare, fără jenă), încerc să îi fac cât mai puțin să se simtă singuri sau neînțeleși. Le ofer argumente, înțelegere, le spun despre tristețea mea, despre momentul meu de furie, țip, dar încerc să îi respect. Oare știu ei asta? Îmi respect fetele și nu le-am jignit nici măcar o dată, nu le-am zis că sunt enervante, neștiutoare, obraznice, agasante, deși au fost chestii care m-au agasat sau frustrat sau întristat în comportamentul lor. Ca să nu mai zic de cuvinte și mai grele, precum nesimțite, rele, fandosite, grase, urâte, slabe, proaste, șleampete, pe care le aud uneori, în diferite situații. Niciodată în viața mea nu aș putea să le spun așa ceva. Le spun însă că sunt grăbite, că nu se concentrează, că țipă prea mult și des (mai ales când sunt eu nedormită), că fac foarte rău când se lovesc, că fac foarte urât când se împing. Asta e lipsă de respect? Mă gândesc serios la asta, pentru că dincolo de reacții, cuvintele sunt cele care vindecă sau bucură, întristează sau dor. Le respect timpul, îl simt ca fiind al lor și totuși îl porționez. Le respect joaca, dar când e de oprit, e greu de pus limită cu respect. Le respect refuzurile, dar nu le pot accepta pe toate. Le respect pentru fiecare alegere și totuși o dezbatem, de fiecare dată, orice alegere ar fi ea. Îmi respect fetele și le validez de câte ori pot, supărarea, frustrarea, tristețea. Mă uitam zilele trecute la fata mare cum a venit de vreo 3 ori să se plângă că soră-sa nu îi dă piesele de Lego de care ea are nevoie. Am încercat o dată o glumă, a râs, apoi a continuat cu plânsul și tot ce am făcut apoi a fost să o iau în brațe de câte ori venea. Îmi respect fetele, chiar și la teme, când ne certăm, ne împăcăm, ne certăm și tot așa. Le respect și le și cert. E corect?

Îmi respect soțul, încerc să fac ce mă roagă, el de obicei mă roagă câte ceva, să nu uit de gunoi, de cărucior, de chei, de hârtie igienică, de pantofi lăsați pe hol. Eu mai uit, dar și când nu uit, sunt mândră. Îi respect programul, vizionările, mi se pare important să ai capul limpede și răbdarea în desagă, la fiecare întâlnire cu un client. Și totuși îl chem mai devreme acasă sau îi reproșez întârzierile. Îl respect pentru răbdarea lui, pentru umorul de situație, mai ales situații complicate și supărătoare. Îl respect și parcă vreau să fie perfect. Nu e corect.

E greu de fapt să ne respectăm. Să-mi respecți mie ritmul și eu să-ți respect preferințele. Tu să-mi înțelegi mie jobul, eu să-ți înțeleg ție hopul. Să respect trei fete care vor să mânânce uneori diferit, să se joace diferit, să citească diferit, diferit de cum am stabilit. E greu atunci să fii cinstit cu tine, cu viața, cu crezul tău despre respect. Dar respectul, de care ziceam la început că e grijă, e și iubire și sigur iubirea le va îngădui pe toate. Poate credeți că vreau să fiu perfectă, dar nu văd de ce nu ne-am putea respecta, noi pe noi, ele pe ele, noi pe ele, zi de zi de zi de zi.

În fotografie e Zoe cu una dintre păpușele ei mici, Lol. Se joacă cu ele cam de 1 an, eu tot sper să nu mai primească, să nu-și mai dorească și altele, nu vreau să-i mai cumpăr, dar cred că trebuie să respect că pur și simplu vrea să se joace cu niște păpuși mici și strălucitoare, care sunt îmbrăcate și accesorizate cu mult plastic. Așa cum îi respect joaca cu Lego, care îmi place, desigur, și mie și probabil asta e cauza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s