De vreo lună încoace, dacă nu mai mult, mă surprinde fata aceasta mare. Pune în cuvinte tot ce simte, de asta și postările mele care tot au legătură cu acest exercițiu, al exprimării. Nu știu dacă e vârsta, dacă e puterea exemplului, dacă e școala unde merge, dacă sunt profesorii, colegii, prietenii, dacă totul se leagă. Și cel mai probabil totul se leagă și orice lucru bun și orice adevăr contribuie câte puțin.
E vineri seară, tocmai ce le-am făcut cartofi la cuptor, salată, brânză cu ulei și oregano, ca în Grecia, le-am pus muzică de pe telefonul meu, am conectat telefonul la boxa de la Moșul, se aude bine, e muzică de pe coloana sonoră a filmului Frozen 2. E deja a doua oară când îmi cere voie să se uite la un film, „filmul ăla de care ți-am povestit”, dar nu mai știu despre ce e vorba.
Eu le dau voie doar în weekend, sâmbătă și duminică. Mai fac și excepții, dacă e ceva interesant, dacă simt ele neapărat nevoia, dacă nu sunt nervoase și vor doar să se rupă de ce le doare, mă rog, excepții. Acum nu voiam să fac excepție, pentru că aveau două fete invitate. Fetele veniseră să se joace cu ea, deși nu le-ar fi displăcut nici filmul. Plus sora ei, erau deci patru fete care puteau să găsească idei de jocuri împreună, fără prezența unui ecran. Seară de film putem face oricând, acum aveam și eu alte planuri, așa că am refuzat-o politicos și calm și ea a înțeles.
„Atunci facem petrecere în pijama și ne faci popcorn” adaugă ea la un moment dat, mai târziu. Îi dau voie petrecere, pijama, muzică, ce mai vrea ea, popcorn îi zic că s-ar putea să nu pot, pentru că am întâlnire cu niște prietene să facem o meditație în această seară când e eclipsă de lună. O văd că se strâmbă puțin, dar își continuă joaca cu animalele și prințesele. „Eu în seara asta o să fac petrecere, căci și eu am invitați și o să fac și popcorn și mă uit și la film”, zice una dintre invitatele noastre, de aceeași vârstă cu Zoe. Le zice pe toate dintr-o suflare. În orice scop ar fi spus-o, cel mai probabil unul simplu și natural, cum ar fi să îi arate Zoiei că și ea va avea o seară interesantă, o văd cum se întristează. Mai că îi dau lacrimile, de parcă ce urmează să spună e un efort emoțional imens și puternic, și începe o propoziție lungă și sinceră și coerentă: De ce îmi spui asta acum? Că uite, mama nu ne lasă în seara asta să ne uităm la ceva și nici popcorn nu poate să ne facă și tu o să ai toate astea și mă faci să mă simt rău. Nu-mi place ce ai zis. Se uită la mine, ar vrea să plângă, știe că poate să plângă, dar nu plânge. Eu o pup așa prin aer, nu zic nimic. Mă bucur să o aud vorbind așa. Cu mine nu poate mereu, de multe ori țipă, pleacă, trântește o ușă. Cu fata asta a reușit să stea locului, să își adune gândurile și emoțiile și să le transmită. Mă gândesc că poate și eu am contribuit cu ceva, măcar puțin, ori de câte ori am zis ce am simțit, mai apăsat, mai agresiv, mai blând, mai atent, mai șoptit. Mereu am spus adevărul meu, ce am simțit eu, nu am zis nimic despre ea, nu am jignit-o, nu am judecat-o. Nici măcar o dată. I-am povestit cum m-am simțit eu sau cum m-au făcut cuvintele sau reacțiile ei să mă simt. Nici cealaltă fată nu mai zice nimic. O simte. Își continuă joaca, eu le propun deodată să facă un cort, se activează toate patru, vesele, și încep să-și vadă de seara lor. Seara cu eclipsă de lună. Seara mea cu meditație e altă poveste.
anașimaria 