Poveștile grădiniței Bergman

Scriu rapid. Că am examene, sunt în sesiune, fac masterul. M-a apucat așa, nu știu cum, dar de fapt știu, cred că îi venise ceasul, deși el implică de fapt, mai multe ceasuri. O să povestesc despre el, e minunat tot ce se întâmplă acolo. La Master. Dar am mult de citit și de scris și simt că-mi forțez norocul. Ca să nu uit de tot de scris pe blog, pun aici niște povești ale unor copii, mai mici sau mai mari, de grădiniță. Căci am dat de curând peste această carte (și asa am aflat și despre existența acestei grădinițe), iar poveștile sunt, de fiecare dată, binevenite la casa omului și în gânduri și în inimă. Cât la sută sunt ele adevărate, nu avem cum să știm, nici eu și nici voi, dar până la urmă, aici e tărâmul încrederii. Sau al credinței. Să crezi în ce ți se povestește. Poate doar cuvintele sunt reale și forma este diferită. Poate totul este adevărat. Poate este exact ce e bine să fie.

Povestea lui Matei: Am doi ani și sunt poznaș. Nu prea am prieteni, dar am mai multe perechi de bunici – vreo trei. Tu ai aflat ce fac părinții? Îți spun eu – se gândesc mereu. Și de surioare ai aflat? Sunt cam obositoare. Eu când dorm, mă liniștesc de viața asta care lucrează.

Povestea lui Vladimir: Aici se joacă niște oameni, dar iată că vine o rafală și îi ia și îi duce departe. Cred că îi mai și rănește, dar nu se întâmplă nimic, pentru că vine o echipă de salvare și îi face bine. Cred că echipa vine cu ambulanța. Aici în curtea grădiniței avem un copac. Eu i-am spus ce nu face bine, dar cred că el nu înțelege. Cred că e că un copil, nu chiar înțelege când îi spui ceva.

Povestea lui Mihnea M: Cel mai bine mă înțeleg cu pisicile pentru că sunt blânde și se joacă. Am mai mulți prieteni, dar nu chiar așa mulți, dar am o prietenă de tare demult. E o prietenă de aceea normală așa cum sunt prietenii pe care îi ai demult, demult tare. Maruca o cheamă.

Povestea Marucăi: Ți-am desenat aici o fetiță. E tare liniștită, dar uneori mai face năzbâtii – și acasă și la grădiniță, dar mai multe acasă. Ea știe că poate să facă pozne pentru că mama ei o lasă. Copii mai mari se apară de ceilalți prin zburat – zboară de acolo când e ceva, exact ca niște gărgărițe. Nu știu dacă ai aflat, dar copiii sunt buni la casa omului, sunt buni la ceva, au și ei rostul lor.

Povestea Marei (care e un dialog cu educatoarea):

  • Mara, privindu-mă dezaprobator: M-am gândit să îți desenez totuși ceva, deși m-ai întrerupt din Yoga. De fapt mai bine nu îți desenez ceva, ci doar îți colorez.
  • Ce mi-ai desenat acolo? Un copac? o întreb după o vreme.
  • Vezi, n-ai înțeles nimic. Nu e un copac. E doar un desen pe care l-am colorat, exact așa cum ți-am spus.

Mai sunt câteva povești în carte, nu multe, dar senine, frumoase. Apoi sunt niște exemple de activități practice, cu desene, dintre care o să scriu două aici:

  • Întrebare: De unde vine apa?
  • Răspuns: din râul din lac; din cisternă, din mare, din nori, din cer; de la țeava; din chiuvetă; din Dâmbovița; din cer sau chiar de la magazin.
  • Întrebare: Unde merge apa?
  • Răspuns: la sete; la flori; în casele oamenilor; la grădi; în pământ; în gură, gât și burtica; la animale; o bem și apoi o facem pipi; la rădăcinile copacilor și îi ajută să crească.
Copacul emoțiilor, al furiei, al dezgustului, al bucuriei

Ce adevăruri spun copiii ăștia, ce năzdrăvănii, ce povești. Doar să îi întrebi și ei zic. Mai zis și „mama e urâtă”, dar o să le treacă și o să revină la „viața asta care lucrează”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s