Cum vine ea cu ochii mari și cu picioarele răsucite, nu răsucindu-se, de parcă ar sta mereu să cadă. Vine și vrea să dormim împreună. Nu mereu. Când nu e ta-su acasă, mai ales. Vine acum și zice că vrea să doarmă cu mine. O primesc. Azi vreau s-o primesc cu toată răbdarea. Pe fata mijlocie, o primesc lângă mine și lângă fata mică, cu care dorm de obicei. Și fata mică adoarme și ea nu. Nu vrea să adoarmă. Iar eu nu vreau să o mai trimit în camera cealaltă la ta-su (sau la mătușa mea, că în seara asta nu e el), cum fac de obicei când se întâmplă asta. Aproape de fiecare dată o trimit. Stă 10, 20 de minute lângă mine, se mișcă, se foiește, vorbește, n-o lasă nici pe fata mică. Mă deranjează, îi zic asta, pe ea n-o deranjează. Și-atunci îi zic să plece. Să plece că mai e și altă cameră, alt pat. Dar alta ca ea nu mai e. Așa că acum o țin aici. O țin, de ce să dau mereu copilul afară. Oricând de frumos îi spun, tot o dau afară. Încă vorbește, o ascult. O pun să-și închidă ochii. Cântă, dar nu-i zic să plece. Se răsucește, nu mă ascultă. O țin aici lângă mine. Îi fac masaj pe mână. Își aduce aminte că n-a băut apa. Coboară din pat, se duce la bucătărie, bea, se întoarce. N-o trimit nicăieri. O aștept lângă mine. Mai povestește ceva. O mângâi pe păr. Îmi zice că e un monstru la perdea. Îi zic că nu-l văd, dar că pot să scap de el. Doar sunt puternică. Am și mușchi și kilograme multe. Zice că acum monstrul e în pat și are și un cuțit. Eu zic să ne luptăm cu el cu pernele. Râde. Acceptă. Tot nu adoarme. Zice că i-e teamă de întuneric. Dar nici la prânz nu prea mai doarme, deci cred că îi e teamă de adormit (sau nu poate), nu de întuneric. Tresare voit o dată. Continui cu masajul pe cap. N-o trimit nicăieri. O aștept. Suntem în pat de o oră. E 21:30. Adoarme. Ce mândră sunt că am făcut asta. Să fiu acolo. Orice ar face. Și să o ajut și pe ea să fie. M-am gândit că asta poate să fie de fapt iubirea.
––––––––
Mereu e de fapt ziua iubirii, luna iubirii (nu doar februarie), orice zi, orice lună sau an, căci da, cu iubirea îi putem da înainte oricând. Dar hai să zicem că asta e luna iubirii, ca în calendarul american și chiar și în cel românesc. Și în luna iubirii, putem (sau nu) face un extra efort de iubire. Un gest. Vorba aia, gestul contează. O acțiune, o scrisoare, o floare, un gând de iubire. Gândul poate fi că accepți fără să te superi. Gândul poate fi că accepți, fără să învinovățești sau să judeci. Gândul poate fi că trimiți iubire, deși tu nu ai primit neapărat, atunci, pe loc, sau n-ai primit de o zi sau de o lună. Dă-i cu iubire, așa cum dădea odată Zizin cu pace. Gestul poate fi ascultarea, răbdarea, tăcerea. Gestul poate fi o călătorie, un inel, un cadou. Gestul poate fi tonul, intonația, atenția. Gestul poate fi telefonul lăsat deoparte. Gestul poate fi o carte. Gestul meu a fost mai sus.
Later edit: știam că o să fac bine. Dimineață, fără să întreb nimic, al doilea lucru după ce ne-am pupat și a comentat că o pup prea mult, s-a dus să îmi facă un desen și mi-a mulțumit că am lăsat-o să doarmă cu mine. După atâtea încercări nereușite, aș adăuga eu. Oh, cu mare dragoste. O să mai mă liniștesc și o să zic de 100 de ori, asta e, n-a adormit, e 8:30, e 9, e 9, 9:30, asta e, ea e iubita mea. Când o să fiu din ce în ce mai liniștită, sigur o să fie până în 9.
anașimaria 