Îmi amintesc cum am plecat spre spital, cu bagajul făcut, cu niște fetru și foarfece la pachet, să tai și să cos pe-acolo până nasc. Îmi amintesc că nu pornise travaliul, dar pornise tensiunea. Îmi amintesc cum am așteptat și apoi s-a pornit și el, și totuși am făcut cezariană, îmi amintesc cum am primit-o pe mine, apoi pe piept, cum a supt și m-a durut, cum m-am vindecat, pentru că neapărat am vrut, să alăptez, să îi dau din mine, din corpul meu, din ce puteam eu, cum am așteptat-o cu dragoste și frică. Îmi amintesc. Era perfectă. A treia fată. Azi împlinește 1 an. E perfectă în continuare, e zâmbitoare, e curioasă, e atentă, e iubitoare, merge de-a bușilea și încet și rapid, are doar două viteze, se și târăște, se și ridică, îmi ia capul între palmele ei, la 1 an, râde la mine de parcă aș fi toată lumea ei. Se bucură când își vede surorile, le caută cu privirea, la trezire, la joacă, în mașină, vrea la ta-su în brațe, îi zâmbește, se lipește de el. E ca un soare, unul care stă printre picioare. Nu e ca sora mai mare sau cea mijlocie, știu și eu și ea știe, e alta, diferită. Mă bucur de ea aici cu mine. Se trezește des, e obositor, mă trezesc greu, cu ochii mici, și ea e mică, mă caută cu gura, cu corpul. Ziua suntem noi două, nu mai avem bonă, e bine și greu, nu e timp pentru altceva. Nici măcar pentru postarea asta. O las pentru seara. În rest o văd, o simt și o pipăi, e pufoasă, e călduță, e moale, e relaxată. Mă relaxează și pe mine. Mai puțin când încerc să fac niște paste cu pesto și niște ardei copți, care nu ies bine. Mă uit la ea, la corpul ei de bebeluș. Ce bine e să ai așa specimen în casă. Și apoi mi-e dor de Zoe bebeluș, de Milla bebeluș. Mi-e dor de ele când erau mici și îmi încăpeau în brațe. Când încăpeau în scoică, când încăpeau între două perne mici, când gângureau. Acum sunt mari și îi fac desene surorii mici de ziua ei. Îi cântă și îi fac urări, o iubesc. Le văd că o iubesc.
Sora cea mare a făcut baie cu ea, în cadă. Am ascultat la ușă cum îi vorbea, ce îi spunea, cum o pupa. Când Kira râdea, simțeam că asta e fericirea. Sora mijlocie n-a mai apucat baia, dar a iubit-o cu vorbe, cu îmbrățișări (și cu câteva mișcări bruște sau apăsări de degete), cu ce a putut ea. Kira, draga mea, ești binevenită în lumea asta. Sper să te simți așa. Binevenită și iubită.
„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! / Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se”. Așa zice Nichita Stănescu, la început de poezie Ce bine că ești. E o mirare să fiu mama ei, dar ce bine că este, pentru că și eu sunt datorită ei și poate mirarea e de fapt normală.
Pe Kira am sărbătorit-o azi, cu mai mulți copii, o sărbătorim și sâmbătă, cu mai mulți adulți (și cu turta și tradiția alesului de pe tavă), iar pentru atunci voi pregăti si niște materiale, o invitație, un joc, nu de noroc, cam ce-mi place mie să fac, zi de zi la micul, dar mare pentru mine, White Rabbit.
anașimaria 
Un gând despre „Kira de 1 an”