Nu mai e loc de nicio întrebare

Se vede că l-am luat de-o aripă pe Nichita într-o zi și l-am scuturat bine. Se vede. Și pe Blaga fie vorba între noi, dar asta e altă poveste. Revin la Nichita. L-am găsit în bibliotecă părinților și l-am citit bine. Îl mai citisem eu și în liceu. Și multe dintre cele pe care le zice, mai să fie, cum se potrivesc cu câte o situație din capul și din viața mea. Iată una, o bucată din ceea ce se cheamă Îndoirea lumii.

„Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc
Lentila neagră a visurilor de noapte
nu-mi arată nicio spărtură
în care aș putea să-mi întind
și să-mi odihnesc vreo întrebare.”

Păi cum să vă zic, chiar așa este. Nu mai e loc de întrebare, de dubii, de nesiguranță. Nu mai e timp, nu mai există spațiu. Nici un metru pătrat. Nu mai e loc în bibliotecă, să întrebi ce carte citești, sunt multe și stau necitite, ia una, oarecare, toate sunt bune. Nu mai e loc în baie, de nicio întrebare. De ce bebelușul stă paznic la ușa băii? Nu contează. E acolo, e cu tine. Nu întreba, nu chestiona, lasă în aer întrebarea ta. Nicio întrebare la bucătărie. De ce avem mazăre și nu avem piure, de ce nu avem paste, de ce nu mai sunt mandarine, biscuiți, de ce nu mai sunt cereale. Nu e loc pentru așa ceva, de-abia e loc și timp de gătit, ce rost mai au întrebările. Alea de mai sus, de exemplu, sigur rămân fără răspuns. Nu mai e loc de întrebare pe canapea, căci acolo se adună oboseală sau cheful de film sau de relaxare, nu întrebările, deci mucles, nicio întrebare. Ce-ai făcut azi sau cum te-ai simțit azi e o întrebare bună, dar să întrebi de ce nu ai răbdare mai multă, atunci mai bine te întorci și te duci pe lună. Nu mai e loc de întrebări în camera copiilor, de ce șosetele astea, de ce școală, de ce grabă, de ce s-au rupt vârfurile creioanelor, de ce cu sau fără ciorapi, de ce nu mai sunt foi albe, de ce, de ce, de ce nu e o soluție. Nu e loc de întrebare, deci nu e loc de răspuns. Răspunsurile stau suspendate, agățate, vor să coboare precum ploșnițele, peste tot, dar nimeni nu le dă voie, pentru că nici ele nu au loc. Nu mai e loc de nicio întrebare în mașină, căci țipetele țin loc de întrebări, de răspunsuri, de vorbit, de cântări. Când nu sunt țipete e muzică, când nu e muzică, e Fazan, când nu e Fazan nu sunt copii, e drum drept. Nu e loc la bunici, căci acolo întreabă ei. Nu e loc, n-ai noroc. De ai vreo întrebare, ia mai pune-ți pofta în cui de atâta curiozitate, nu trebuie să le știi tu pe toate. Nu e loc de întrebare la Poștă, pentru că toți vor să întrebe acolo ceva, la naiba, „am și eu o întrebare” se aude mereu din spate, din laterală, de oriunde, nu din greșeală. Nu e loc nici în dormitor, nici în hol, nici pe covor, acolo faci ce apuci, cum poți și te descurci, altfel știi și tu, o cam încurci. Întrebările sunt obosite, vorba lui Nichita, „să-mi odihnesc o întrebare” e un lux, o desfătare. Aștept somnul și întrebările care (nu mai) vor să vină. Amin.

Mă întrebam dacă tabloul de mai sus (de la Galeria Occidentul) ar fi de vânzare. În capul meu doar, căci sigur că e, doar e în galerie, dar oricum n-aveam bani și deci n-am zis nimic cu voce tare.