Vreau să îmi uimesc, pozitiv, copiii

Și soțul și pe mine și pe cei din jurul meu. Ăsta să fie principiul după care să-mi ghidez viața. Zic eu, în timp ce Dumnezeu râde, vorba aia. Poate uneori mi-a reușit și până acum. Într-un moment, într-o vacanță, într-un job, involuntar, într-o joacă, într-o libertate, într-o clipă de odihnă, la ceas de seară sau dis de dimineață. Alteori, desigur, mi-a reușit, negativ. Am uimit oamenii din jur cu nervii, cu insistența, cu îndârjirea zisă și încăpățânarea sau impertinența, cu tristețea, cu nepăsarea mea. Tot eu eram, dar cu alte nevoi. Vreau să fie, totuși, cât mai multe surprize plăcute. Cât mai multă uimire adevărată, bună, pură, nealterată, în fața vieții și a lucrurilor care ne dau speranță, încredere, ne ridică stima și iubirea pentru sine și în același timp pentru alții. Pentru că până la urmă, e ceva mai grozav decât uimirea? Admirația și mirarea pentru un lucru nou, diferit, ceva ce nu-ți vine să crezi, ceva mic, simplu, de care ai uitat, de care ți-ai amintit, ceva ce ai împărtășit sau ți-a fost împărtășit. Să fii surprins și uimit și incredibil de deschis și încrezător că ceva te poate face să zâmbești, că zâmbetul poate să țină un minut întreg, o oră întreagă, o zi întreagă.

Viața cu un bebeluș este deja uimire. Uimirea ei, uimirea mea. Mă bucur că am revenit, așa intens, în acest punct. „Wonderment reconnects us with our ability to marvel at new and beautiful thingszic cei de la Creative Mornings. Iar Socrate completează: “Înţelepciunea începe în mirare.”

Pe voi ce v-a uimit azi, ieri, alaltăieri? Anul ăsta? Pe mine mă uimește în continuare apusul de câte ori plecăm de la bunici duminică seara (ca să nu zic iar de apusurile din Grecia), mă uimește noua ciocolată Ritter pe care am descoperit-o (cu 61% cacao), porumbul fiert, întotdeauna. Mă uimesc oamenii care îmi împărtășesc iubirea, mă uimește pasiunea soțului pentru mușcate și a fetelor pentru joaca liberă (acum si cu Lego). Mă uimesc părinții calmi în fața tantrumurilor copiilor, copiii care mă întreabă lucruri, din senin, de parcă ne cunoaștem de o viață. Mă uimește rezistența mea la oboseală, furia mea, încă, la critică, răbdarea mea la făcut bagaje.

Cum cred că mi-am uimit (până acum) copiii?

  • Cu al treilea copil
  • Cu zeci de cărți citite
  • Cu zeci de cărți cumpărate
  • Cu cititul cu accent (accent englezesc, franțuzesc, italian – trebuie să auzi ca să te amuzi)
  • Cu Traseul cu Felinare: le-am pus, intr-o seară, felinare cu lumanari aprinse pe scara blocului, câte unul la fiecare etaj, felinare din carton cerat, făcute de ele la grădiniță. S-au bucurat și le-au cules rând pe rând, până când au ajuns acasă.
  • Cu Salonul de Masaj. Le-am asteptat in alta seara cu un salon improvizat, cu creme, lumanari, prosoape. Am mai scris despre asta.
  • Cu Borcanul cu Bomboane (bomboane bune, cu fructe, testate, fara zahăr, de la Camera din față)
  • Cu vizitele la Seneca
  • Cu teatrul de baie, care a început când una stătea pe WC, iar eu, în dreptul ușii, făceam o scenă, cu broscoiul Oachi, cu o marionetă, cu orice. Marioneta vorbea cu ajutorul mainii mele, iar copiii se distrau, de aceea cred ca au si preluat acest obicei, facandu-si una alteia teatru cu personaje si papusi, in timp ce fac dus.
  • Cu (prima) vată pe băț de la Summer Well. Cu dansul în lumina reflectorului mov, tot la Summer Well, pe melodiile formației Razorlight. Că doar la ei am putut să ajungem.
  • Cu mai multe ore la desene, în vacanță
  • Cu cadourile Lego, pe care le-au primit după zilele lor de naștere
  • Cu cazarea pe care am găsit-o pe Airbnb când am fost în Puglia. O casă superbă în care ne-am simțit acasă, o casa în care ele se trezeau, ieșeau în curte, se plimbau printre măslini, urcau pe o terasă și ne întrebau: acum putem să ne luăm pisică? Pentru că, desigur, stăteam la casa, adica argumentul suprem folosit de tatăl lor când cer pisică.

Probabil că o să-mi mai uimesc copiii și negativ. Așa cum am mai țipat la ei sau i-am grăbit sau am pus prea multe limite. Sau le-am pus forțat, în loc să le pun cu calm. Sau când n-am înțeles ce voiau să-mi transmită (de exemplu aseară, la ora 8, când copilul mare țipa și țipa și eu nu mai puteam să ascult, dar nici nu mă enervam, ca să descopăr că dincolo de eliberare, ei îi era și foame). Poate o să-mi mai uimesc și părinții când uit să îi sun sau soțul când uit încălțămintea aruncată pe hol. Dar poate uimirea, suprinderea aia bună, o să se întample mai des, mai mult, mai puternic, mai consistent. Doamne-ajută. Nu dați cu pietre dacă alții își doresc apă potabilă, iar eu vorbesc aici despre uimire. Nu pierdeți capacitatea de a vă lăsa uimiți. Sigur există, cumva, în toți. Iar când uitați de ea, uitați-vă la acest clip. O dată și încă o dată și încă o dată. Mi s-a părut uimitoare comunicarea.

Uimitor, de câte ori am scris cuvântul „uimire”.

3 gânduri despre „Vreau să îmi uimesc, pozitiv, copiii

Lasă un răspuns la simonerentea Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s