Dormitorul mare poate fi un salon de masaj

Sunt acasă. În concediu prenatal se pare. Într-o seară pregătesc camera, dormitorul mare. Aprind o lumânare, apoi încă patru. Sunt cinci în total, în recipiente transparente, diferite, așezate în diferite colțuri de dormitor. Unele au miros, altele nu. Bețigașul însă miroase a salvie. Sau poate are altă aromă, că nici nu mai știu ce am aprins special pentru această seară. Pe pat am așezat două prosoape, pe tava mică sunt două creme, de fapt o cremă și un ulei Weleda. Din telefon se aude o muzică pe care iubitorii de yoga o folosesc la meditație.

Întâi ajunge ea, fata mare. O aduce tatăl ei, doar că tatăl e încă la parter, iar ea deja e pe wc. Intră apoi, cu ochii mari, intrigată de semi întunericul din cameră. Vede cele două prosoape, și-l alege pe cel roz, desigur, care e mai degrabă un corai intens, îi surâde această idee. Să vina acasă, direct la Salonul de Masaj. Ia o hârtie și un pix, scrie că aici e salonul de masaj și îl lipește pe ușă. O așteptăm și pe sora ei să vină, care desigur va folosi celălalt prosop, cel portocaliu și îi spun că apoi începem. Eu sunt maseuza, ele cele două cliente ale mele. Sora ei vine după 10-15 minute, o aduce unchiul ei, și ea e curioasă în legătură cu joaca asta. Se bucură, mai aduc ele una-alta, aprind deja al doilea bețigaș, miroase în toată cameră. Radu sigur va deschide, laaaarg, geamul, înainte de culcare. Deodată, încep să se certe, ba chiar țipă, se așază în fund pe hol, cine e prima, dacă le masez eu, dacă se masează ele, care pe care, cu ce. Ce-o fi fost în capul meu, de credeam că o să le fac o surpriză după mai multe ore de școală și grădiniță? Îmi pun întrebarea, dar nu-mi vine să strâng nimic. Le dau o șansă, că doar pentru ele am făcut asta. Se liniștesc aproape singure, eu intervin și doar le anunț că le aștept. Hotărăsc să se joace între ele, pe rând, întâi fata mare face masaj pe spate, apoi fata mică face masaj la picioare și tot așa. Eu țin crema și stau acolo lângă ele, nu mai zic nimic. Să fi durat jumătate de oră totul. Povestesc ele, de-ale lor, îmi cer să le aștept așa în fiecare seară. „Așa vreau să îmi facă masaj mereu, cu mânuțele ei fine și mici” se aude la un moment dat. Pfffai, ce alegere bună am făcut. Deodată, iar, una se supără. Prea multă cremă, prea nu știu cum. Coboară din pat, picioarele i se lipesc de parchet, vrea să se șteargă, nici una nu mai este mulțumită. Dacă se încheie nasol, oare este eșec total? Parțial? Între timp merg să mănânce, se satură, sunt din nou încântate, împachetăm salonul și-și propun o altă seară în care, cel mai bine, îmi recomandă să fiu maseuza, așa cum mi-am propus, și eu, de fapt. Pentru că recunosc, îmi făcusem planul, cum mângâi eu două burtici care duc acolo și dor și supărări uneori, cum fac masaj la frunte, la cap, la tălpi, la niște degețele mititele care se pierd printre palmele mele. Reluăm, poate data viitoare, m-am gândit, nu m-a deranjat, eu am încercat.

Oare adulții, în general, pleacă toți mulțumiți de la masaj? Nu contează, eu repet, încerc. Și cu masaj și cu alte idei de relaxare a copiilor. Mai ales că urmează o perioadă când o să fac masaj, în plus, unor tălpi și unui fund de bebeluș.

Mă încăpățânez să văd partea plină a paharului, să rețin momentele plăcute, de iubire, de conectare. Să păstrezi fărâma de optimism într-un perioadă grea poate fi o dovadă de putere sau un semn de naivitate. Poate amândouă.

Așa că încerc să rețin tot ce e frumos din toate momentele cu fetele, să rămân cu conversațiile conștiente, cu joacă, cu râsul dintr-o bătaie cu perne dintr-o cameră de pensiune, cu râsul după ditamai plânsul de oriunde, cu cititul în liniște, cu mângâierile, cu tot ce e prezent și adevărat într-un haos necontrolat, cauzat de oboseală, de nesomn, de colegi noi, de școală, de rivalitate între frați, de al treilea copil și cine știe ce o mai fi. Și e tare greu, pentru că mă așteptam că viața să fie mai simplă, mai calmă, din ce în ce mai liniștită, odată ce emoțiile pot fi mai clar și mai calm exprimate și intențiile de altfel, și dorințele. Dar nu, totul e o provocare, fiecare zi, săptămână, nu doar an, aduce ceva diferit, nou, ba chiar sfidător. Am impresia că acest an mă sfidează, că nu mă vede, că nu empatizează cu tot ce simt, tot ce port în mine și tot ce fac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s