Ne cărăm sacoșile și uneori grijile, ne facem ceaiurile, ne învelim corpurile, ne mângâiem corpurile, ne privim, ne plimbăm, ne facem cu ochiul, cu mâna, ne iubim, dar tot nu știm. Nu știam că tu voiai să zici asta când mi-ai zis aia. Iar tu n-ai știut că voiam să-ți arăt asta când am făcut aia. Nu știm când unul suferă mai mult, când unul are nevoie de liniște, când altul nu mai vrea explicații, propuneri, cheltuieli, când celălalt vrea explicații, propuneri, cheltuieli. Dă-ți banii pentru mine, propune-mi, explică-mi. Începem așa puțin câte puțin, mai mult, mai des, să știm. Ne vorbim, glumim, descoperim ce ne zicem, în serios, în glumă, ne cunoaștem. Suntem doi de mult. Și totuși nu ne cunoaștem. Mai avem nevoie de timp împreună. Ne certăm, suferim, zilele astea e mai mult despre noi doi, despre mine și despre el, despre noi am scris și aici și aici. Deși suntem, momentan, 6 într-o barcă, mă rog într-o casă, noi cinci și o mătușă, e întâi despre noi, fără egoism sau nepăsare. În toiul pandemiei, ne analizăm și ne vorbim, de parcă ăsta e timpul nostru, timpul pe care-l așteptam. Timpul în care suntem și triști și veseli și calmi și nervoși. Așa cum sunt oamenii care-și trăiesc în sfârșit stările. Printre ore de școală online, desene, cărți, știri, puzzle-uri, clătite, colaje, Electrocord, somnuri de prânz, alăptări și altele despre care o să scriu altă dată.
E despre cei bolnavi și cei sănătoși și cei plecați și cei care vin și cei care stau în casă sau cei care nu au casă, dar în miezul casei, acum, la noi, e despre noi. Și când e despre noi, ne vedem în tot și în toate. În așteptări, în copii, în mișcări. Vedem reacțiile, ascultăm vorbele, respirațiile, vedem până și lumina din baia mare cum cade, diferit, la ore diferite, pe tablouri diferite.
anașimaria 