Tot eu sunt și praf de stele și praf de pușcă

Aș vrea să scriu, dar să nu spun. Să povestesc fără să numesc, fără să învinovățesc. Aș vrea să trăiesc și să iubesc, fără să rănesc. Să scriu tot, să nu mă opresc, să scriu cu ambele mâini, căci la laptop, și degetele mele stângi pot. Aș vrea să trăiesc supărarea așa cum simt veselia, încântarea. Să trăiesc oful așa cum trăiesc dorul. Să nu o dau deoparte, să nu o bag sub preș, să nu o dau la câini, pe stradă, în lume, în inimile altora. Să nu o țin în mine, dar nici să uit de ea. Să învăț să o simt, să o recunosc, să o numesc, să o îndrăgesc. Căci tot eu sunt și supărare și tristețe și frumusețe și iubire. Tot eu sunt și nervi și furie și mai multă sau mai puțină nebunie. Tot eu sunt și praf de stele și praf de pușcă. Ba poate chiar și praf de copt. Sunt cu gândul la pădure, la drumeție, la un job, la un pat nefăcut de mine sau de tine. Sunt cu gândul la mare, la bronzul de pe piele, la cei care nu mai sunt, la ce au fost ei când erau, sunt cu gândul la tine și la mine. Sunt cu gândul peste tot, dar cu picioarele în casă, în poziție de meditație, fără să meditez. Am iubit mereu acasă, oriunde a fost el sau ea, oriunde ai fost tu și eu și ele. Am aprins azi ultimul bețigaș parfumat. Avem noi parfum în noi. Și lalele superbe bătute. Și-avem și un difuzor, care difuzează miros de Thailanda și de răbdare și de împăcare. E ok. O cred pe Maya Angelou care zice că frica și speranța nu pot ocupa același loc în același timp, că trebuie să inviți doar una să stea. Mie nu mi-e frică. Îmi e doar greu.