Ce faci, grăsuțo? Mai poți?

Așa îmi zicea vecina de la etajul doi, când mă vedea imensă, ca un balon umflat exagerat, cum urcam scările pufăind, gravidă fiind cu Kira. Mi se părea amuzant. Nu m-am supărat. Eram și grasă și nici nu mai puteam. În rest, mă saluta, mă întreba ce fac fetele, iar când ne întâlneam pe scări, ea singură, eu cu toate fetele, se uita în ochii lor, le studia, parcă voia să și le fixeze în cap, în memorie, în minte. Îi era din ce în ce mai greu să meargă, cu baston cu tot, mă ruga să îi chemăm câte un taxi, dar eu o rugam să ne lase să o conducem noi, cu mașina. Vânzătorii de la piață mă întrebau despre ea, dar mai mult de atât nu încerca nimeni să afle. Ziceau că era ciudată, că nu se înțelegea bine nici cu fi-su, nici cu oricare dintre nurori. Nu știu ce putea să însemne, exact, asta. Erau câțiva, înafară de noi, care îi mai cărau cumpărăturile. Radu începuse să îi plătească și facturile. Ea îl suna la telefon, el venea cu plicurile și îi suna la ușă. Până mai zilele trecute când a sunat și n-a mai deschis nimeni. Venea un miros puternic de acolo. Doi polițiști au venit și au reușit să intre, dărâmând o ușă, fără ciocan sau alte ustensile potrivite unor oameni cu astfel de slujbe, anunțați dinainte despre misiunea pe care urmau să o facă. Au găsit-o moartă în dormitorul ei. Moartă și singură. În timpul acesta fetele se jucau în hol, cu Lego, mai puțin când au auzit bubuituri și au vrut să meargă și ele să vadă. N-au văzut. Le-am rugat să-și continue jocul, deși am vorbit mult și despre vecina. Fata mijlocie a zis că acum e cu îngerul ei.

Câți oameni nu mor singuri. Zeci, sute, milioane. Era să zic, asta e viața, dar de fapt asta e moartea. I-am aprins o lumânare și încă una și încă una. Iar băiatul ei care nu venea să o viziteze, ba chiar refuzase să vină să vadă ce se întâmplă cu ea de nu răspunde, s-a prezentat a doua zi, fără să răspundă la salut, căci probabil era îndurerat. Nu pot să judec, nici să îi critic manifestarea neînțeleasă a durerii. Cine știe ce o fi făcut femeia. Cine știe de ce nu a iertat-o el. Cine știe ce relație mamă-fiu aveau și ei. Eu, de exemplu, nu știu. Știu doar că mi-am imaginat acest bloc, cu doar 10 apartamente, (din care trei bătrâni și-au luat sufletele și și-au lăsat corpurile reci, în decurs de 7 ani), cum se rupe, cum parcă cineva mușca din el, bucată cu bucată. E doar o imagine, pentru că altfel, este un bloc cu multă viață în el. Mai ales acum de când fetele mele au un nou partener de joacă, care locuiește fix în apartamentul de care povesteam anul trecut. Nu e vorba de Matei, dar e un băiat lângă care văd că le e foarte bine să fie.

Dumnezeu s-o ierte. Și să mă ierte și pe mine, care, cu o zi sau două înainte de plecarea la New York, parcă am simțit acel miros și-am zis, să nu uit să îi zic lui Radu. Am uitat. Îmi pare rău. Îmi pare rău că și eu am uitat de ea, poate chiar încă nouă zile în plus.

2 gânduri despre „Ce faci, grăsuțo? Mai poți?

  1. Off! E atâta viață în articolele tale, cum e o curte de școală pe timpul recreației. Și acum, asta! E profund, e scris dureros de bine, dar parcă simt cum adie un miros fetid de pe sub ușa apartamentului. Și ca unul ce trăiește cu spaima părăsirii de părinte, asta mă cutremură. Dă-i Doamne, sănătate!

    Apreciază

Lasă un răspuns la condeiblog Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s