Prima săptămână din clasa pregătitoare

Nimic nu te pregătește pentru clasa pregătitoare. Mai ales dacă e cea din varianta oficială, în cadrul unei școli de stat. Fie ea și renumită, deși nu știu exact în ce constă renumele ei. Unii (directoarea, precum și alți membri din Consiliu) menționează disciplina, alții notele bune de la BAC, alții nu știu exact ce. Sincer, nu contează, pentru că în ce privește grădinița, școala și orice altă formă de învățământ, până nu încerci și testezi, nu ai cum să crezi. Eu, împreună cu fata mare o să testăm acest prim an de școală de stat și poate, și ceilalți patru de ciclu primar, dacă totul e bine și cu iubire. Iubire de școală, de învățătoare, de colegi, iubire (încă) de viață și curiozitate și entuziasm pentru orice din jur. Nu știu ce ne facem însă cu bibliografia, cu programa, cu întrebările tâmpite din manuale. Aceste clișee reale, de care învățământul românesc pur și simplu nu reușește să scape. Dacă aventura se încheie la anul, va fi din cauza vreunui manual. Sau mai rău, a vreunei situații de bullying de care tot aud, în general, în lumea școlilor, fie ele private sau de stat.

Clasa pregătitoare a început și încă nu realizez. Sau poate, de fapt, nu realizez că a început clasa pregătitoare într-o școală de stat. Nici eu și poate nici copilul. S-a întâmplat să vină ziua de 10 septembrie, să ne îmbrăcăm și să vorbim, din nou, despre cum în prima zi o să stăm mai mult afară și o să ascultăm niște oameni vorbind. Știam la ce să mă aștept și am vrut să știe și ea. I-am descris obiectiv situația. Fără supărare, exact așa a fost. În același timp i-am povestit despre colegii cei noi, despre Maria, tot de 6 ani, pe care o știa deja, despre Valentina, speram eu, învățătoarea, pe care simt că a plăcut-o dinainte să o cunoască, despre clasa ei, penarul ei, numărul de copii și tot așa.

A început clasa pregătitoare, cu calm, cu încredere, dar și cu urme de îndoială, fără taxă de înscriere, fără flori, deși Valentina chiar merită un buchet superb din cele mai proaspete gladiole, crizanteme, lalele. Sau orice altceva.

Ce se întâmplă în prima zi într-o școală de stat, la deschiderea anului școlar?

• Te bronzezi. În cazul în care e soare, cum a și fost pe 10 septembrie. Te bronzezi liniștit, pentru că oamenii au de vorbit. Nu contează că ți-ai adus copilul la pregătitoare sau la clasa a IV-a sau la gimnaziu. Pe rând și fără grabă, dar cu ușoară indignare și glorie, vorbesc directorul/directoarea, directorul/directoarea adjunct/a, preotul, un membru al Consiliului (Director sau al Profesorilor, nici nu mai știu), un membru de la vreun partid. Vorbesc, informează și în același timp reproșează (lumii, policienilor, statului, școlii, elevilor, părinților, cuiva) tot soiul de probleme, la care se pare că nu există soluții.
• Te enervezi.
• Te relaxezi.
• Te fotografiezi. Că doar o dată e prima dată când primul copil începe școală.
• Rememorezi. Cum a fost prima ta zi de școală, zi cu uniformă sau fără, cu aghiazmă sau fără, cu teamă sau nu.
• Te resemnezi.
• Te emoționezi. Că doar o dată e prima dată când primul copil începe școala.

Cum ne-am pregătit pentru clasa pregătitoare?

• Cu o vizită la școală, în Ziua Porților Deschise.
• Cu cercetare. Am vorbit cu gardienii, cu mamele din grupurile de Facebook, cu mame vecine, oriunde am putut, am întrebat. Ba chiar am participat la o oră, anul trecut, în care am văzut atmosfera dintr-o clasa de a IV-a. A fost bine.
• Cu un fel de ghiozdănel/rucsăcel, pe care copilul îl avea deja de vreo doi ani. E mic și încăpător, fără să îi rupă spatele. Rezistă la o caserolă mică, o apă mică, un penar potrivit și, uneori, un tricou de schimb.
• Cu cât mai puțin efort și mai multă încântare. Încântarea că e pur și simplu o nouă experiență, care vine cu multe lucruri bune, mai multe plăcute decât neplăcute.

Sunt sigură că și copila mea dragă a avut vreun mecanism de pregătire, vreo metodă internă de adaptare, a avut și niște așteptări, n-am vorbit cu ea despre asta, dar aș vrea să o întreb. A fost însă, curioasă și deschisă, mi-a pus întrebări multe despre învățătoare, despre orele pe care le va face, despre litere. Mai puțin după cele două ore de stat în picioare, la deschidere, când a zis că vrea tot la Waldorf. O cred. Acolo n-ar fi obosit nimeni în cele mai chinuitoare poziții. Depășind momentul, pot să declar mulțumirea copilului, nu în proporție de 100%, dar foarte mare, astfel încât să se îmbrace cu drag în fiecare dimineață, să mă roage să îi pregătesc pachetul cu gustare, să o ia înainte, veselă, în drumul nostru, scurt, spre școală. Ce mi-ar plăcea ca pe 10 iunie, să zicem, în 9 luni de-acum încolo, să fie la fel ca acum. Să nu devină serioasă, împovărată, plictisită. O să am încredere în învățătoare, în activități și în mine (dar și în familia noastră), că pot să ajut la păstrarea și menținerea entuziasmului. Că în sistem, nici vorbă.

De ce o Școală de stat?

• Pentru că n-am mai găsit loc la privat. Aveam trei școli pe listă. Una Waldorf, una privată și una de stat (cea mai aproape de casă). De cea de stat, de altfel, aparține și am înscris-o fix în ultima zi din cele 11 zile de înscrieri, de rezervă. Dar pentru că oamenii de la școala privată ne-au pus pe o listă de așteptare, târziu, când noi credeam că Zoe va începe deja acolo, ne-am reorientat. Reorientat către a doua opțiune, direct la stat. O fi fost vreun semn? Dacă nu e bal, am mers la spital, cu (mult) mai puțini bani, ce-i drept.
• Pentru că inconștient, cred că voiam să îi dau o șansa școlii de stat, considerată, de multă lume, bună sau chiar foarte bună.
• Pentru că descoperisem două învățătoare bune, iar omul întotdeauna sfințește locul.  Zoe a ajuns eleva uneia dintre ele, cu opțiunea, oferită chiar de școală, de a fi în clasă cu fata pe care deja o cunoștea. Când unchi-su a trecut pe la școală și mi-a trimis o fotografie cu lista pe care era admisă, am văzut numele învățătoarei și al fetei. Am simțit acea energie bună ca atunci când am cunoscut-o pe singura doamnă care avea să le fie, pentru câțiva ani, bonă. În ambele cazuri mi-am dorit să găsim persoana potrivită din prima și, incredibil, dar adevărat, am găsit. Corina mi-a spus, odată, că oamenii buni trag la oameni buni. Sper să fie așa.

Cum e școala?

• O școală cu program cel puțin dubios. In primul semestru învață de la 11 la 2, iar în al doilea de la 8 la 11.  Pentru că sunt foarte mulți copii, câte 35 într-o singură clasă și învață, deloc surprinzător, pe ture.
• O școală mare, cu zeci de clase, dintre care 6 pregătitoare. În clasa lor aranjamentul meselor e gândit pe zone de lucru, atât cât s-a putut.
• O școală cu curte mare și totuși insuficientă, cu săli mici, dar luminoase, o școală cu o clădire frumoasă și destul de mulți portari/paznici la intrare. Sunt și multe trotinete și biciclete, acolo, ce-i drept. Ceea ce e semn bun.
• O școală cu semi internat, dar la care eu nu o las, așa că îi pun gustare la pachet (pe care o mănâncă la 12, dat fiind orarul 11-2). Masă de prânz o ia acasă sau pe drumuri.

Ce gustări i-am pus în prima săptămână?

Neștiind exact ce înseamnă gustarea asta, în prima zi, de fapt a doua, după deschidere, am aruncat niște cereale și un morcov într-o caserolă. Mi-a spus că a fost puțin, așa că am început câte un mix de legume și cu ceva carne, respectiv șuncă, direct de La Prăvălescu. Vezi variațiuni în imaginile din care se poate observa că m-am distrat cu această activitate, cu atât mai mult cu cât am avut o rată mare de succes, de fiecare dată. Și am avut și chef de lăsat bilețele, care de altfel, au fost foarte apreciate. Am primit și sugestii, mi s-au recomandat niște post-it-uri în formă de zână, dar eu nu le-am găsit pe o rază de acoperire de 1 km, așa că am continuat cu formele deja achiziționate: măr, fluture, unicorn, nor, curcubeu, vălelelu. Și pentru că m-am distrat, o să fac și o postare, doar cu gustări, separat.

Așa să ne ajute Dumnezeu, mai ales cel de la ora de Religie, la care am consimțit să participe.

Concluzii

• O să fie bine. Și dacă nu va fi, o să fac să îi fie bine. Atât cât pot eu, cu sfaturi, cu răbdare, cu argumente, cu orice fel de schimbare, căci multe depind și de ea.
• A fost deja bine, să o pot duce și aduce 5 zile la școală, primele ei 5 zile de școală din viață. Altă soluție nici că aveam, de la birou mi-au dat voie, așa că de voie și de nevoie am petrecut niște zile superbe. Chiar dacă vineri a fost foarte obositoare. Mi-am dat seama că mi-a fost dor să stau așa, doar eu cu ea.
• Mi-e dor de o clasă simplă, curată, frumoasă, Waldorf, unde Zoe și-a petrecut toți cei 3 ani de grădiniță. Mi-e dor de coșulețele cu creioane cerate (deși învățătoarea ne-a rugat și aici să le aducem tot cerate), cu sâmburi de caise, cu pânze diafane, cu castane (deși, din nou, învățătoarea ne-a rugat și aici să le aducem castane), cu mult lemn, fără culori țipătoare, stridente, tari (care aici, din păcate, chiar există). Mi-e dor, dar nici nu regret decizia, sper eu corectă, ca ea să nu mai urmeze și Școala Waldorf.
• O oră în plus pe săptămână, de engleză, nu strică. Poate și un afterschool.