Oare dacă le urc pe munte, o să iubească muntele?

E aproape Breaza. Aproape de Ploiești, unde sunt eu acum. Cam la 30 de minute distanță, cu mașina. Mai ales cu o mașină curată, cu doi copii, doi părinți și o bunică, în care se ascultă Coldplay, foarte tare. E drumul aproape liber spre Breaza, duminică, la ora 10 și jumătate. Nu știu unde merg mașinile care mai merg pe lângă noi. Oare tot la Breaza să facă o familie o drumeție? Sau poate își încep vacanța la munte, de azi până duminică viitoare. Sau poate duc niște oameni să mănânce un bulz în Predeal, așa cum făceam noi odată, la Cabana 3 Brazi, dar n-am mai făcut, pentru că timpul chiar e scurt uneori și pentru că am mai descoperit și alte locuri în care mămăliga se combină și cu alte preparate, deși bulzul nu va fi întrecut de nimic, niciodată. Când faci stânga spre Breaza din drumul național, afli imediat de Lac de Verde, un loc despre care oamenii vorbesc, dar tu trebuie să vezi ca să crezi, dar o să vezi altă dată, pentru că acum gândul și capul îți stau doar la drumeția prin pădure. Sau poate ție nu îți stă gândul acolo, dar eu la asta mă gândeam de câteva zile. Pentru că naturii îi stă cel mai bine cu pui de oameni în ea, curioși să afle despre copaci, pietre, râme, ciuperci. Cu pui de oameni care se bălăcesc în râurile ei și îi poposesc în poieni. De fapt tuturor ne stă bine în natură, cât timp nu o jignim cu gunoaie lăsate în urmă, așa cum am văzut eu azi, pe unele poteci.

Astfel că, oricând pot, uneori cu mai multă, alteori cu mai puțină voință, încerc să stăm cât mai mult, împreună, afară. La munte, la mare, în insule, în curtea bunicilor, la Mogoșoaia, în parcuri, pe băncile bulevardelor, oriunde se poate. Azi am ales să facem un traseu care pornește din Breaza. Deși m-am gândit și la Sinaia, și la Cheia sau mai departe la Cheile Nerei de care vorbește toată lumea. Prea mult, prea din scurt, hai să fie mai aproape, că și-acolo unde e deal și pădure e la fel de frumos ca pe vârf de munte.

In Breaza, dacă ajungi la Centrul de Informare Turistică, o doamnă simpatică, cu părul scurt spre mediu și blond spre roșcat, te îndrumă către cele câteva variante de trasee. Eu am cerut un traseu scurt, ca pentru o gravidă și doi copii de 4 și respectiv 6 ani. Cam de o oră la dus și încă una, la întors. Iar ea ne-a recomandat așa: Strada Lazului, Poiana Lazului, Liziera de Pini. Și-asta am și făcut. Am luat-o pe Strada Lazului care e ultima stradă pe stânga din Breaza, înainte să înceapă serpentinele. Și pe-acolo am parcat mașina, lângă o casă, am luat apa și mâncarea și copiii din ea și am urcat pe drum până la Poiana Mare a Lazului. O poiană ca oricare alta, neîngrădită, cu vederi spre dealurile naturii și casele oamenilor, o poiană verde, pe timp de vară, și totuși fără urmă de grătar. De-acolo am luat-o prin pădurea de fag. Ne-am împotmolit de vreo două ori, ca după o vreme cu ploi, dar nu era ca și când nu aveam ghete potrivite. Trăiască Decathlon. Pădurea e lată, frumoasă, necunoscută, n-am mai văzut-o până acum, dar dacă mergi fără oprire, pare că te scoate repede, înapoi, la drum. Știe că vrei să mergi mai departe, să ajungi la Liziera de Pini, să vezi pe de-o parte Breaza și pe alta, cred că, Provița. Copiii ajung primii, sunt obosiți, copilul mic mârâie de parcă cineva a uitat să întoarcă o cheie, iar copilul mare nu își găsește locul. Eu (sau poate copilul din mine care nu se satură de toate murele din drum) mă opresc, fotografiez, mănânc. Oare fiecare drumeție trebuie să aibă punctul ei culminant de oboseală? Să mă gândesc cum a fost totuși la trasee mai lungi. Parcă anul trecut, când am plecat de la Piatra Arsă, copiii au făcut la fel. S-au bucurat de drum, apoi s-au văicărit de picioare, apoi au mâncat ceva și le-a trecut. Oare asta e rețeta?

Ne vedem cu toții la pini, liziera e de fapt o fâșie de pământ pe care într-adevăr sunt pini plantați, se pare, de proprietarii moșiei Breaza, familia Bibescu-Brâncoveanu, în secolul al XIX-lea. Fâșia e denivelată, de parcă cineva ar fi săpat pămantul și ar fi vrut să mai planteze ceva. Ca și când tot ce vezi nu este de ajuns. Iar tot ce vezi sunt locuri noi, bune de cutreierat, de data asta, însă, de alții, în grup mai mare sau poate nici de ei, căci pe drumul de la Liziera de Pini spre Fagul Prințesei, unde traseul continuă liniștit, se ascunde și o ursoaică, după cum ni s-a povestit, cu pui chiar, și-atunci n-am vrut să ne supărăm într-o duminică plăcută și caldă de august, nici pe ursoaică s-o speriem și am făcut popas mai jos de Liziera. Eram noi 5, niște felii de pâine, cu cașcaval, șuncă, un ardei roșu și 7 castraveți direct din grădină. Ba chiar și niște prune și niște nectarine. Toate încăpeau pe o hartă mare a traseelor din Breaza, căci numai uitucii știu că păturile se lasă acasă, doar pentru a nu fi cărate în zadar. În zadar, pe naiba, căci de-abia m-am ridicat, după ce mi-am pus fundul pe foaia aceea colorată cu nume de poieni și străzi și sate.

Am mâncat pe măsura efortului, adică nu foarte mult, simțeam că mai pot să urc sau să continui, oricum ar fi continuat drumul. Oare să profităm de prezența altor 5 tineri însoțiți de un labrador frumos ca să îi dăm înainte? Oare asta ar face o mamă, gravidă, cu încă doi copii mici? Gândurile zboară, de la dorințele mele la joaca tinerilor, dintre care 3 sunt chiar copii, care își aruncă unul altuia conuri de brad, de parcă s-ar bate cu bulgări de zăpada. Ce veselie. Veselia durează cam 10 minute, dar cu siguranță nu s-a născut (doar) la sat.

Aș fi mers să văd Fagul Prințesei, despre care poți să citești pe site-ul Centrului de Turism și Informare Breaza: „ascuns în Pădurea Cheia Proviței, într-o poiană pe malul stâng al pârâului Târsa, se află un fag secular cu o coroană stufoasă. Cunoscut de localnici drept “Copacu’ ăl mare” sau “Fagul Prințesei”, se spune despre el că străjuia locul preferat de popas al principesei Zoe Bibescu-Brâncoveanu, stăpâna moșiei Breaza de acum un veac și jumătate, sau că mai demult sub ramurile sale ar fi făcut popas vestitul haiduc Iancu Jianu, evadat din ocnele de la Telega.”

Nicio problemă, Breaza e aproape. Cam la 30 de minute distanță cu mașina. Mai ales cu o mașină, poate, tot curată, cu doi copii, doi părinți, cu sau fără bunică, în care se ascultă orice, nu neapărat la maxim.

Coborâm, mergem pe aproximativ același traseu marcat cu roșu, fetele aleargă de mână cu bunica lor, Radu e ghidul, eu sunt codașa. Nu mă deranjează, am băț de sprijin, am și eu un copil cu mine, și nu oricare, ci al treilea, am ochelari de soare, deși nu sunt ai mei. Le zic că datorită mie au spatele asigurat, dar stând așa, la urmă, numai eu știu cum lasă pădurea în urmă: liniștită, puțin scăldată în soare și puțin-puțin mai curată (cu câteva sticle de plastic și pachete de țigări goale, în minus).

E bine că am ajuns în această plimbare (e bine si ca nu am avut nicio nevoie de a merge la toaletă). Fie ea scurtă, de doar două ore. Se poate să nu ajungă întotdeauna, la copii, iubirea de munte sau iubirea de a vizita din în ce mai des muntele sau de a sta cu orele-n șir în natură, poate că și iubirea se mai împiedică, se mai urzică, dar eu cred că ceva tot se transmite. Mă gândesc la mine, am făcut multe drumeții în familie, uneori mă enervam, nu înțelegeam, de ce picioarele nu sunt făcute mai mult să se odihnească, decât să urce sau se cațere. De ce mainile sunt făcute să care schiurile. Realizez că frecvența nu e ceea ce mi-a rămas în suflet, ci plăcerea, ba chiar iubirea, respectul. Plăcerea de a urca, de câteva ori pe an, nu multe, oriunde într-un spațiu pe care unii îl numesc creierii pădurilor sau ai munților, dar cine știe ce este el de fapt, mai ales că, de obicei, e mult mai aproape de cer. Iar cu doi copii, de 4 și respectiv 6 ani, e bine să încerci să ajungi în aceste locuri, pentru că deși, uneori, observi indiferență la anumite activități sau drag de stat în casă, îți dai seama cât de firesc le stă lor, acolo, afară, mai sus sau mai jos în deal. Cât de mult sunt ei ai lumii care ne înconjoară.