Social Media for Parents 2018, o ediție cu mame suficient de bune, printre care și Otilia Mantelers

Pe 19 iulie a fost ziua surorii mele, care e cu 3 ani și jumătate mai mare. Nu ne-am văzut pentru că ea e plecată într-un loc mult mai curat decât Bucureștiul și aș zice și mai frumos, deși îndrăgesc tare mult anumite zone din București, și parcă mai ales vara.

Pe 19 iulie au fost afișate și numerele câștigătoare la Loto 6 din 49: 23, 49, 5, 2, 41, 16. Cine o fi câștigat?

Eu am câștigat o invitație la conferința Social Media for Parents, care se ține de câțiva ani deja, iar asta nu mi-a adus vreun noroc financiar cu care să mă mut la casă, dar mi-a adus niște confirmări, niște întâlniri și niște idei, care m-au ajutat să văd muncă de părinte, ca întotdeauna când oamenii știu ce vorbesc, dintr-un unghi mult mai relaxat. Deși, atunci când nu sunt supărată sau nervoasă sau iritată, jur că sunt cea mai relaxată mamă din lume.

Conferința a fost structurată în 3 sesiuni: Parenting Trends, The Challenges of the Modern Parent și Blog Talk, iar speakerii au fost, in ordinea apariției: Otilia Mantelers – Parenting, Connection Instructor, Mihaela Bilic – Medic Nutriționist, Autor, ABC de Nutritie, Mirela Horumba – Psihologul Parintilor, Sorin Cadar – Medic Primar ORL, Asociatia Romana de Homeopatie Clinica, Ioana Macoveiciuc – Blogger, Printesa Urbana, Georgiana Rosculet – Coordonator Programe Educationale, Salvati Copiii, Ana Nicolescu – Owner, Mamica Urbana, Alex Zamfir – Blogger, celmaibuntata.ro, Ana Maria Mitrus – Blogger, Meseria de Parinte, Ruxandra Luca – Prezentator Tv / Blogger, Cristina Otel – Trainer, Coach, Blogger, Cristinaotel.ro, Florina Badea – Health Coach, Health and Parenting Blogger, Gabriela Maalouf – Psihoterapeut & Trainer pentru copii si parinti, Miruna Ioani – Blogger, siblondelegandesc.ro, Valeria Herdea – Medic de Familie, Presedinte AREPMF, Mihaela Feodorf – Owner & Career Architect, Yourway. Mulți oameni, cu multe idei, dintre care unele au fost dezvoltate până la capăt, iar altele mai puțin, dintre care unele mi-a mers la suflet, altele nu mi-au mers nicăieri și e ok și așa.

Ce a zis Otilia Mantelers la Social Media for Parents 2018?

Otilia Mantelers a fost prima, o fată relaxată (ea zicea că are emoții, dar dacă așa arată ea cu emoții, înseamnă că emoțiile sunt într-adevăr de o mie de feluri) care a vorbit chiar despre relaxare. Și ce bine că a început ea. Ca să simți că ai venit într-un loc în care nu ești judecat, undeva unde nu trebuie să fie perfect, nu că ar trebui vreodată.

Otilia a deschis deci panelul acesta cu noile trenduri în parenting. Oare felul în care ne îngrijim copiii este un trend? Așa ca moda? E vreun trend acum în parenting? Probabil că felul în care vrem să le dăm să mănânce, felul în care alegem să îi îmbrăcăm sau să ne petrecem timpul cu ei sunt trenduri. Pe mine nu mă interesează să îi spun trend, căci eu cred că în orice perioadă din această istorie a omenirii aș fi ales să nu îmi fac de rușine copiii când fac pipi pe ei, să nu îi bat, să îi duc la înot și aș fi ales să îi ascult cu respect, deși țip și eu.

Trendul despre care spune Otilia este că vrem să aflăm de la alți oameni cum să ne creștem copiii. De parcă nu ar fi suficient instinctul nostru de părinte. Și ea explică de uneori e suficient și de ce alteori nu.

De ce instinctul de părinte nu este, uneori, suficient?

Păi gândește-te cum s-a format el. La tine sau la mama ta sau la alte mame și tați din jur. Ți-ai dorit dintotdeauna să fii mamă sau ai fost presată cumva, într-o formă sau altă? Sau ai simțit că te-ai născut cu acest instinct? Sau a fost el poluat din cauza experiențelor din viața ta de până acum? Căci orice context, întâmplare sau om ne modelează percepțiile și gândirea, involuntar, chiar și cu 0,00001%, zi de zi. Apoi, întrebarea e dacă ai fost copil dorit, dacă ai apărut pe lume într-o perioadă a avorturilor, aia de care știm cu toți, sau într-o perioadă în care copiii erau lăsați foarte mult singuri. Cum te-ai născut? În cazul în care părinții sau mama și-a pus întrebarea dacă să facă sau nu copilul respectiv, acesta vine pe lume cu senzația că viața lui depinde de dorința și voința mamei sale. Că trebuie să îi facă pe plac. La asta, recunosc, că m-am gândit de două ori. Așa cum m-am gândit de două ori când m-am trezit cu risc de sindrom Down la Milla și ulterior am ales să nu am încredere într-un dublu test. Și nu știu dacă Milla va simți vreodată așa ceva, dar o văd cum de multe ori se împotrivește și se răzvrătește intens, de parcă mi-ar zice că nu e după mine. Chiar dacă eu vreau doar să se spele pe dinți sau pe mâini. Ah, și să nu mai mănânce atât de multă pâine, se știe. Revenind la instinct, dacă el nu e bun, și poate să nu fie și nu e nicio tragedie, atunci e bine să ceri ajutor și să îl și primești.

Exemplul meu de la începutul meseriei de mamă

Eu țin minte că, după ce am născut-o pe Zoe și am observat cât plânge, am mers chiar la Otilia să aflu care e faza. Care e fază cu copilul cel mic din casa noastră care mi se părea că plânge des și mult. Ca să observ apoi că următorul copil a plâns și eal, și mai des, mai ales în primele trei luni. Și am aflat că el poate să mai plângă și el săracul, chiar dacă e șters la fund, mâncat, odihnit. Că trebuie lăsat, nu șâșâit sau calmat, prin orice mijloc, neapărat. Și m-am calmat și eu. Nu că aș fi avut vreun instinct să îi închid gura, de asta nici nu am ales să le dau suzetă (deși o dată tot am încercat, fără rezultat), dar nu știam exact ce să fac, deci mai degrabă instinct zero.

De ce instinctul matern e, alteori, suficient?

Pentru că știi cine ești în relația cu copilul tău. Dacă știi că tu ești mama și nu fetița din tine, neapreciată, nelăsată să vorbească, neîncrezătoare, atunci instinctul tău ar trebui să fie ce trebuie. Și chiar dacă uneori o mai ia razna, chiar și așa, o să ai puterea și înțelegerea să revii.
Pentru că îți dai voie să greșești. Pentru că vocea care îți spune uneori „vreau să nu greșesc” nu e a ta. Poate că e a mamei, care ți-a cerut să iei anumite note, ori a tatălui care nu avea încredere în tine, ori a bunicilor care au așteptat altceva de la tine. Dar nu e vocea ta. Tu nu vrei întotdeauna să fii perfectă și asta e normal, așa e firesc. „Iubește-mă așa cum sunt” e vocea ta, dar care uneori nu se aude, pentru că altele sunt mai puternice.
Pentru că nu vrei să fii perfectă. Contrar trendului cum că parentingul modern este despre a fi perfect, de le face pe toate cât mai bine, despre naștere naturală, mâncare bio, scutece bio, alăptat neapărat, știi și tu că nu trebuie să fii perfectă. Poți să vrei să le faci pe toate, eu de exemplu aș fi vrut să le fac pe toate astea, dar mi-am dat seama că nu pot și atunci mi-am ales. Ce pot să fac eu cât mai bine pentru copilul meu, în direcția perfectului, dar nu perfect.
Pentru că știi să fii blândă cu tine. Chiar și când te duci la tot soiul de cursuri și citești și afli și îți dai seamă că practică nu e că teoria. Chiar și atunci, trebuie să fim blânde cu noi. Altfel, și copilul învață că trebuie fie perfect. Vede părintele nu e interesat de relația lor, ci de perfecțiunea lui.

Și-atunci, trendul ar trebui să fie acesta – să fim suficienți de buni. Sa nu ne mai agresam cu o mie de cursuri și cărți (eu merg o data la câteva luni la câte un seminar sau un curs, o fi rezomabil?!). Să fim sinceri cu noi și cu copilul. Să fim părinți. Asta e treabă noastră în față copiilor. Să fi părinții lor, cu tot cu enervări și frustrări. Să fim pur și simplu, dar să fim sinceri. Nu e nevoie să le rezolvăm traumele lor, nu e nevoie să facem psihologie acasă, cerem ajutor, mergem separat la altcineva. Nu trebuie să ne trăim viață prin intermediul lor. Sa fim mai buni cu noi. Să ne relaxam. Pentru că fiecare trece prin procesul ei și de asta e bine să avem bunătate față de noi. Să ne dăm seamă că suntem bine așa cum suntem și cu momentele grele.

În direcția unui instinct bun și unei relații bune cu copiii, Otilia zice că putem face două lucruri, pe care ea le promovează de altfel de ceva timp și cu care eu sunt în totalitate de acord, deși le aplic când și cum pot și în contextul familiei noastre:

timp special cu copilul: timp delimitat de obicei, de la zece minute la o oră sau cât ai tu la dispoziție, timp în care îi dai voie copilului să îți propună el jocul sau activitatea pe care o faceți împreună. El e stăpânul, tu accepți regulile oricărui joc unu la unu, tocmai pentru că el să se simtă special, să simtă că îi ești alături, orice ar cere. Fără telefon, fără plecări, fără întreruperi. Timpul special (despre care scrie mult și bine pe pagina Hand in Hand Parenting și chiar și la Laura pe blog) e bun și când ai doar un copil, dar când ai de la doi copii în sus, e mai rar și tocmai de aceea și mai „special”. Dar aici își bagă coadă instinctul. Instinctul tău e chiar să faci orice ți se cere sau să te simți din când în când că ești cam folosită. Chiar așa să mă pună să îl car pe spate, în patru labe, prin toate casa?! Cum te simți? Te simți bine, chiar te distrezi, simți cum îl distrezi și nu te deranjează? Dacă nu te simți chiar bine (poate te gândești că mereu ai fost pusă să faci câte ceva ca să câștigi o prietenie, un obiect, orice), vezi mai jos. Discută cu cineva, altcineva, dincolo de un terapeut cu care e indicat oricum să dezbați problema.
ascultarea partenerului (listenting partnership): când simți că nu mai poți, când ești într-un moment de criză, în care simți că nu te ascultă nimeni, mai ales copiii, suni un prieten, o altă mamă, o prietenă, mama ta, dacă se poate așa ceva, oricine vrea să te asculte cum ți-a venit să dai cu copiii de pereți, dar n-ai făcut-o și de ce. Laura, care a descris și acest al doilea instrument, îi zice parteneriat de ascultare și explică și mai multe lucruri despre el, aici.

Recitind tot ce am scris mai sus, îmi vine în cap muzica următoare, în care Philip Glass e precum Otilia. Te duce până în mijlocul furtunii și valurilor și apoi te scoate la mal, cu tot calmul și toată blândețea și dreptatea.