Nașii (și finii) noștri cei de toate zilele

Nu știu exact, că și în cazul copiilor de fapt, dacă noi ne alegem, cu adevărat, nașii. Dacă ei ne aleg, dacă noi îi selectam din toți candidații posibili sau dacă ceva, ce anume oare, ne împinge către niște alegeri în acest sens. Cine pe cine alege de fapt. Mă gândesc cum și-au ales părinții mei nașii, cum nașii lor de cununie au devenit și nașii mei de botez, cum finii lor au devenit și finii mei. Cum au făcut ei aceste alegeri potrivite, căci bune au mai fost.

Nașii sunt o specie de oameni fermecători. Fie că sunt părinții noștri spirituali sau ai copiilor noștri, sunt oamenii cu care poți să discuți orice. În versiunea ideală și, sper, deloc întâmplător, în versiunea noastră, ei sunt oamenii pe care îi pot suna oricând, fără să mă jenez de oră sau de situație.

Nașii mei de botez sunt un Ion și o Ioana care mi-au fost mereu dragi, m-au iubit și mi-au arătat afecțiunea lor cu fiecare ocazie, prin îmbrățișări, cadouri, plimbări. M-au invitat mereu în casa lor, m-au lăsat să le mut mobila, să le periez franjurile de la covoare (și ce se mai distrau pe tema asta), nașul mi-a dat, de foarte multe ori, ocazia să îl însoțesc la ferma pe care o conducea, iar nașa mă lăsa mereu să mă învârtesc, să o pup și să alerg în preajma ei, deși se deplasa greu, cu ajutorul unor cârje sau a unui cadru, din cauza unui accident mai vechi. Mă gândesc de multe ori la ei, deși anul trecut ne-am văzut doar de trei ori. Iar la ultima întâlnire, chiar înainte de Crăciun, l-am condus pe nașul pe ultimul lui drum. În cele trei zile de la deces, îl văzusem de două ori. I-am pupat mâna și crucea, nu m-am simțit vinovată de vizitele rare, dar tare mi-ar fi plăcut să fi fost mai dese. Un naș de botez am avut și acum s-a dus. Era bolnav, îi era greu, se chinuia. „Te iubesc, nașule, chiar și dincolo de nori”. Așa i-am scris pe coroana de flori. Suntem obișnuiți să spunem că „a scăpat”, „s-a dus greul”, „nu mai suferă”, dar oare iubirea celor dragi o ia cu el, atunci când scapă de chin?

Nașii mei de cununie nu sunt doar ai mei. Sunt și ai soțului și printr-o alegere firească și fără echivoc, sunt și nașii de botez ai copiilor. Și ei mă lasă să îi vizitez și să îi sun oricând, mă lasă să le pup copiii, să le dau haine de la copiii noștri, să le spăl uneori vasele sau să le împrumut alteori lucruri. Sunt niște oameni pe care i-am ales după chipul și asemănarea noastră, dar mai ales a lor. Sunt calmi, veseli, hotărâți, cunosc trasee de munte, ea le face copiilor frigănele de ling toți farfuriile, iar el îi ia în brațe că și când ar fi niște fulgi.

Sunt oameni care-și aleg greu nașii și oamenii care i-au visat de când ea a pus inelul pe deget, iar el a răsuflat ușurat. Sunt unii care nu acceptă ușor să cunune sau să boteze și alții care fac asta ca și când ar fi al doilea job. Doar că la jobul acesta dau, nu primesc bani.

Criteriul după care alegem nașii

Vârsta? Banii? Statutul? Distanța de casă? Recomandările? De când sunt căsătoriți? Iubesc copiii? Știu să gătească? Dar să facă grătar? Au casă cu piscină? Au relații? Au frică de Dumnezeu? Poate că există liste de competențe, grade de rudenie, obligații, fiecare are o idee despre cum să-și aleagă acești oameni care îi vor ține de mână la nuntă sau le vor ține copiii în brațe, la botez. Eu cred că cel mai important este confortul. Mă simt sau nu confortabil în prezența lor?

Fără să îmi setez acest lucru, mi-am dat seama că mă simt într-adevăr confortabil ori de câte ori am un dialog, față în față sau virtual, cu oricare dintre ei. Pentru că, pe de o parte, îmi face mare plăcere și pentru că, pe de altă parte, ei mă fac să mă simt bine, iubită, respectată. Sunt importantă pentru ei. De unde și întâlnirile, de fiecare dată, relaxate.

 

Din confort derivă multe alte avantaje: încrederea, credința, autenticitatea, siguranța că ești pe mâini bune. Că ai niște oameni care te protejează, oricând, în numele legăturii sfinte, dar și a prietenei.

Nașii pot fi prietenii cei mai buni cu care ieși des la bere, la cafea, la petreceri, la teatru sau în parc. Sau poate nu cei mai buni prieteni, dar vă purtați ca și când ați fi și asta e tot ce contează.

Așa cum zicea și nașul lui Mario Puzo: “A man who doesn’t spend time with his family can never be a real man”. Crezi că o să petreci timp de calitate cu oamenii ăștia? Crezi că te vei simți bine cu ei, o să râzi cu ei la orice oră? Ești natural în preajma lor, te simți acasă în casa lor? Atunci ți-ai găsit nașii. Nu contează că îi strigi pe numele primit de la mama lor sau pe numele primit în urma înrudirii. Ține-i apoi alături toată viața, orice ce ar însemna asta.

Cumva pe același criteriu, finii, cei care ne-au ales să le fim nași, ai lor sau ai copiilor lor, îmi dau o energie bună, o vibrație pozitivă, sunt remarcabili. Adică, da, se remarcă prin prezență, atenție, grijă, uneori cadouri, alteori gătit.

Avem trei seturi de fini. Fără ca numărul să aibă vreun fel de importanță în creșterea ego-ului sau a mândriei familiei, cele trei perechi de fini sunt minunate. Nu ne vedem foarte des, nu ne scriem mereu și nici nu vorbim zilnic, ba chiar uneori trec și luni, dar atunci când o facem e ca și când nu ne-am fi văzut de ieri.

1: Când am cununat prima dată, eram gravidă. Îmi amintesc cum îi observam, ei deja la al doilea copil, cum îi fotografiam, cum am purtat mănușile din dantelă ale mamei mele. A fost o onoare.

2: A doua familie de nași a fost o surpriză, s-a creat un context, noi am fost alegerea lor, am botezat al doilea copil și l-am luat, firesc, sub aripa noastră și pe primul. În continuare ne întâlnim și vorbim ca și când am fi fost nași de la început. Ea știe ce îmi place, iar eu încerc să nu îi dezamăgesc.

3: Al treilea cuplu, el deja fiul finilor mei, ea o necunoscută care mi-a intrat rapid în suflet, ne-au ales, nu știu exact cum și de ce. M-au emoționat și onorat. Sunt veseli, sinceri, sunt întreprinzători, alergători la maraton, au o casă frumoasă, de altfel, din beton. Îi simt aproape, chiar și când sunt departe. Cu ea vorbesc despre orice, îi simt inima și preocuparea și îi calc pragul și la masa de prânz, dar și în miez de noapte.

Apoi mai am un fin mișto, fratele finului de mai sus, ce încrengătură de rude, e mereu pus ba pe alergat, ba pe glumit, ba pe biciclit. Ne știm de zeci de ani și nu ne-am plictisit unul de altul.

Și-apoi sunt părinții celor doi frați, fini care au venit pe linia părinților, care m-au hrănit când am locuit uneori în casa lor, m-au iubit și în continuare mă pupă la fiecare sosire și la fiecare plecare. La ultima întâlnire, fina mi-a spus lucruri noi și minunate despre mama mea, adică nașa ei. Am iubit-o și mai mult.

Fotografia e de la nunta noastră, când nașa a fost mereu alături, și mai frumoasă ca de obicei și mai prietenă și mai atentă. 

4 gânduri despre „Nașii (și finii) noștri cei de toate zilele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s