Nu te-am așteptat neapărat. Nu te-am visat, nu am sperat. Dar dacă tot ai venit, să știi că eu promit: să nu m-agit, să nu mă grăbesc, să chibzuiesc, iar cand voi fi mai hotărâtă, să nu mă ții in loc, mai bine să îmi dai puțin noroc.
Vreau să țin pasul cu tine, când mai e puțin până la vacanță, când mai e puțin până la somn, când mai e puțin până vine orice ne dorim. Vreau să țin pasul și să nu treacă o săptămână fără o carte în mână, să nu treacă o seară fără o poveste și-o giugiuleală. Vreau să fiu acolo, aici, acum, în orice secundă. Mai repede sau mai pe îndelete, vreau să nu te uit, așa cum am mai uitat ani, dar care cred că au fost cumva destui, căci altfel nu cred că au fost neinteresanți.
În schimb, aș vrea să nu te las să fugi, să te mai și opresc în loc, să-ți zic, mai stai oleacă, stop. Stop, acum râde Milla și vreau să îi memorez chiuitul, stop, acum mă pupă Radu și vreau să îi păstrez sărutul, stop, acum cântă Zoe și vreau să îi rețin vocea, acum plâng amândouă, aleargă, fac, dreg, trăiesc și vreau să trăiesc și eu alături de ele.
Mă bucur că te-am prins, până acum m-ai convins. Cu plimbarea asta frumoasă din Bucovina și cu una dintre cele mai triste și totuși sincere și sănătoase discuții de cuplu de până acum. M-ai convins că exiști și că exist și eu odată cu tine.
anașimaria 
Un gând despre „Bine ai venit, 2017”