Ziua mamei și filmul About time

Azi e ziua mamei mele, chiar dacă ea e în altă viață, în altă lume, în alte haine, poate nu de om, iar eu sunt aici în viața asta, sunt aici, în continuare fata ei, de ziua ei. Azi ar fi împlinit 70 de ani. Cum ar fi arătat la vârsta asta? Ca mătușa ei, care are cam aceeași vârstă și mă ajută cu fetele? Ar fi mâncat și ea tort raw-vegan de coacăze, cum ne place unora dintre noi sau ar fi preferat tort de bezea sau de morcovi sau cu multă ciocolată? Nu mi-o amintesc mâncând nimic. Îmi vine să mă uit din nou pe multe fotografii* vechi, de când eram și eu în viața ei și ea în viața mea. Nu sunt prea multe. Mereu am simțit pierderea asta, chiar și azi. Dar până să văd filmul About time (recomandat de Cristiana), nu mi-am dat seama de fapt de o altă pierdere, mare și ea, importantă pentru mine. Pierderea e despărțirea, pierderea e lipsa despărțirii, lipsa acestui moment intim, delicat, personal în care te uiți ochi în ochi, te atingi, te îmbrățișezi, până (pe) altă dată, data viitoare, oricând ar fi ea sau nu ar mai fi. Nu am apucat să îi spun acest la revedere nici cu gândul, nici cu inima, nici față în față, chiar dacă eu aveam 4 ani și ea era întinsă pe o bucată de lemn. Nu am spus la revedere, o revedere cândva, cine știe, sper să fie. Aș fi știut să mă despart de ea, dacă știam că trebuie, la vârsta aia? Dacă aș fi știut sigur ce se întâmplă, dacă aș fi condus-o și eu pe acest ultim drum, dacă, dacă, dacă aș fi fost acolo, aș fi făcut cumva asta?

About time e despre un tip născut într-o familie în care bărbații au această abilitate de a călători în timp, de a putea retrăi și reface anumite momente, zile, desigur cu mici condiții, o să vedeți dacă urmăriți filmul. Tipul e mișto, familia e mișto, casa lor e mișto, relația cu tatăl e foarte mișto. Iar tatăl la un moment dat moare și tipul reușește să trăiască și să consume acest moment al despărțirii. Prima dată am văzut filmul singură, era deja 12 noaptea, am apăsat play, nu m-am mișcat până nu s-a încheiat. A două oară am început să îl văd cu Radu, el a adormit, eu m-am uitat din nou până la final. L-am mai văzut o dată, în altă seară, pe bucăți, alăptând între timp. 3 vizionări în câteva zile. Ultima dată am reluat scena despărțirii nu o dată, nici de două ori, de multe ori, de fiecare dată cu durere în stomac. Știți cum e când ți se strânge stomacul. Am stat cu scena asta în fața ochilor, în cap, cel mai scurt dialog al lor, își spun unul altuia my son-my dad, atât, se îmbrățișează. Înainte de asta joacă amândoi ping-pong, camera sau de fapt regizorul face o șmecherie subtilă și frumoasă de filmare, e de văzut. De aici mai sunt cam 15 minute din film. Am revăzut, am revăzut, până când m-am prins. Nu mi-a venit să cred cum viața a venit peste mine cu acest film, ca să realizez că trebuie sau am nevoie să îmi iau la revedere. Pe lângă acest mic moment al adevărului, ascuns parcă până acum pentru mine, filmul este minunat, (e ușor, de văzut, de simțit, așa cum același regizor a gândit și Love Actually sau Notting Hill) din multe alte puncte de vedere:

  • muzica – Il Mundo (Jimmy Fontana) și Into my arms (Nick Cave) se aud în continuare în playlist-ul meu din telefon
  • clișeele – sunt câteva, dar când sunt asumate, devin amuzante, memorabile poate chiar ușor de ignorat
  • ping-pong-ul – tatăl și fiul joacă des, scenele sunt așa bine scrise, ce mult îmi plac, nu doar pentru că și mie îmi place să joc foarte mult ping-pong
  • casa familiei, scăldată în lumină și cărți
  • ideea de rutină, de obiceiuri de familie, care aici par exagerate, nenumărate, dar până la urmă e vorba de concept, de unitate, de închegare și oameni împreună făcând, ritualic, vindecător, orice
  • ideea de lectură, pe perioadă nedeterminată
  • unchiul Desmond, un personaj venit parcă dintr-un film de Wes Andersen
  • Bill Nighty, întotdeauna (vezi și Hope Gap, tot cu el, recent vizionat)
  • ideea că ne place să avem grijă de oamenii din familia noastră, e un sentiment minunat de putere și confort emoțional
  • o propoziție spre final – Toți călătorim prin timp împreună. Pentru că ai zice că străbatem distanțe ca să ajungem în locuri, dar de fapt străbatem timp ca să fim împreună

* Aseară mă uitam pe un site pe care îl urmăream acum câțiva ani, Nomadic People. Și am revăzut acest citat„We take photographs as a return ticket to moments otherwise forgotten”. Îl pun aici pentru că în capul meu se leagă cu aceste momente și cu aceste fotografii, la care te poți întoarce ca și când ar fi, într-adevăr, bilete de retur.

2 gânduri despre „Ziua mamei și filmul About time

Lasă un răspuns la mihaelam13 Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s