Îmi zice cineva, la un moment dat, când copilul (nici nu mai contează care) țipă: păcat de ea, că în rest știe așa multe. Sau poate așa multe, nici nu mai știu cum s-a exprimat, pentru că după ce a zis „păcat de ea”, mi s-a rupt filmul. Îmi și imaginam un copil priceput, deștept, vesel, creativ, adică fix cum este ea, la capătul lumii, singur, lăsat singur, din cauza acestui păcat. Un copil care a ajuns în Ziua Judecății de Apoi, dar nu ajunge în Rai pentru că a țipat mult pe Pâmânt. E greu cu un copil care țipă, pe care nu îl înțelegi, căruia nu îi înțelegi țipătul. O știu foarte bine, mi se întâmplă des. Am trăit multe emoții ascultând un copil care țipă, strigă, urlă. Mereu am simțit că e despre mine, despre neputința mea de a ajuta în acel moment sau despre calmul și stăpânirea mea în acel moment, despre iubirea pe care o pot oferi în acel moment. De fapt e și despre copilul care are o supărare, e și despre omul care ascultă. Nu e niciodată un păcat. E greu să-ți schimbi cursul emoțiilor, să le reduci intensitatea, să le simți și apoi să le trimiți de la tine. E greu să le dai drumul, uneori. Nu e niciodată un păcat ceea ce simți, când simți, cum simți. E greu mereu pentru privitor sau ascultător. E greu să înțelegi. Dar niciodată nu e păcat de ea. Să nu spuneți niciodată așa. Ea (el, oricine) e minunată mereu și de neînțeles uneori.
Păcat e de lumina asta de la 20:35, că se duce atât de rapid.
anașimaria 