Nu știu de ce e nevoie sau cel puțin eu am nevoie să aud, în cuvinte, nu să citesc printre rânduri, nu să observ sau să cercetez sau să descopăr lucruri, sentimente, frustrări, supărări pe răbdarea și pe timpul meu. Desigur că îmi place să fac și tot acest proces (doar de asta am început și Masterul de Antropologie), dar cuvintele, ele sunt șefele. In special în familie, unde suntem cinci și fiecare are ceva de transmis, într-o formă sau alta. Și când aud cuvinte, fie ele de mulțumire, fie de nervi sau de frustrare sau de iubire, spuse din suflet, din cap, din prezența corpului care se cheamă mindfulness, mă minunez. Și apreciez. Pentru că nu le aud des. Le aud, ce-i drept, din ce în ce mai des la prietene, la copii, la părinți, mai puțin la soț. Am încredere însă.
Acum trei-patru seri, la culcare, îmi povestește fata mare ce a făcut la școala. Ăla e momentul de povești. Iar de când am regândit dormitul împreună (am încercat eu cu soț și bebeluș, și fete mari separat, dar nu prea a mers că venea copil mijlociu peste noi, în fiecare noapte, în jur de 12-1, așa că dorm eu cu bebeluș și copil mare acum și copil mijlociu cu ta-su) aud des poveștile.
“Așa. Să-ți spun. Azi dimineață când am intrat în clasă, am fost un pic confuză. Nu era nimeni acolo. Apoi am coborât la Cafeteria, pentru că uneori ne întâlnim dimineața acolo, și-am văzut colegii și m-am liniștit”. Și mi-a mai spus despre ce-au citit, cu cine s-a jucat, ce a mâncat, amândouă fetele mari îmi spun, apreciez asta, până când: “Dar acum am obosit, că eu îți povestesc cu multe detalii și acum am obosit”. Și s-a culcat. De când așteptam asta. Emoții puse în cuvinte.
“Nu știi cum se simte în corpul meu”, mai zice ea uneori (nu știu, într-adevăr și e nevoie să o cred, deși nu înțeleg nemulțumirile și țipetele dese)
“Nu m-ai lăsat deloc să fac nimic azi. Trebuie să zici și tu mai des DA” (și am zis DA, dar cam pe jumătate)
“Când țipi, îmi vine să vomit în stomac” (asta e de când avea copilul de 7 vreo 4 ani, o țin minte și acum, iar eu simțeam că nu țip când le ziceam des gata sau hei, la culcare, dar ea știa mai bine)
“Vorbesc tare și mă agit, pentru că sunt foarte fericită” (mi-a explicat Milla odată când eram în piscină la Therme și vorbea tare și se agita, adică dădea din toate membrele corpului, în toate direcțiile)
“Sunt supărată pentru că ai intrat aici. Mai avem o baie. Vreau să stau doar eu cu Kira în cadă, să mă joc cu ea, că dacă vii tu, ea vrea la tine” îmi zice clar și calm, surprinzător, într-unul dintre momentele rare, calme. Și eu ies și ascult la ușă cum îi vorbește cu iubire, iar mititica râde cu poftă.
Mi-ar plăcea să le țin minte pe toate. Toate lucrurile pe care ni le spunem. Și mai ales pe care ni le spun copiii. Pentru că adulții spun și lucruri care rănesc mai tare și pe-alea n-aș vrea să le rețin.
anașimaria 