OREO, EO
Am mai scris că îmi place rutina. Îmi place să am câte o rutină. Să citesc o anumită carte cu fetele, să mâncăm înghețată într-o zi anume, să mănânc creveți făcuți de Radu în weekend, să mă uit pe Netflix după ce adorm copilul mic, chiar și pentru 10 minute. Îmi place și diversitatea, noutatea, o ora diferită de cealaltă, ca să nu mai zic de o zi. Și vouă vă place. Dar iată că ziua în care le-am cumpărat copiilor Oreo a fost într-adevăr o zi diferită și din cauza asta memorabilă. Nu le-aș fi cumpărat Oreo în ruptul capului. O să scriu separat de ce țin la mâncarea sănătoasă, sunt atâtea motive. Și uneori copiii cer diverse, fie așa dintr-odată, fie la Mega, pe lângă rafturi, cer gumă sau Tic-Tac sau Milka de care au mâncat o dată în zborul către Atena sau Madrid sau care o mai fi fost. Nu le iau, prefer bomboanele de ciocolată de la Naturalia, pe care oricum le mănâncă cu poftă, prefer Madeleinele de la Pain Plaisir sau prăjiturile de la Lulu’s Cake. Prefer plăcintele bunicii, vafele mele sau clătitele tuturor. Cerința Oreo a picat din senin, din cer, dintr-o frustrare sau o curiozitate. „Dar o să ne iei și nouă vreodată Oreo? Aș vrea să mănânc și eu un Oreo” zice Zoe, care îmi spune, sincer, că n-a mâncat și tind să o cred, pentru că înafară de o minciună mare și gogonată, îmi spune de obicei adevărul. Din prima, din a treia, dar zice. Nu mi-a venit parcă să o refuz, i-am spus că nu mi se pare că sunt biscuiți potriviți pentru ea, că nu vreau să îi iau, aceeași poezie. Dar am lăsat poarta deschisă și i-am zis că într-o zi poate o să iau, să guste, dar că o să fie de ajuns. A trecut ceva timp de atunci și ieri, după o oră în parc, a început o smiorcăială, miorlăială, supărare, enervare când am trecut pe lângă un tonomat cu tot soiul de dulciuri în el, inclusiv Oreo. Când ne iei Oreo, de ce nu iei acum, supărare mare. Iar când sunt așa supărate nu prea fac ce îmi cer. Pentru că supărarea e despre altceva (ar fi vrut mai mult timp în parc, de exemplu) și nu vreau să se amestece una cu alta. Așa că în momente din astea nu sunt de acord nici cu dulce, nici cu TV, nici cu vizite sau vreun alt înlocuitor al exprimării emoțiilor. Nu știu cum și ce am zis, că am stabilit azi ziua de încercat Oreo. „După ce vin de la școală și Milla vine de la grădi, ne iei. Ne iei, mami!” bătu ea din picior și din pleoape. Am citit ingredientele, prefer ca orice ar fi, să fie ceva cu cât mai puține ingrediente, Orea avea destule (nu sunt fan Oreo, eu sunt cu Ritter Sport și în rest ciocolată neagră), le-am luat, am simțit că ar trebui să fac și asta. Au avut fiecare câte 3 biscuiți. Au mâncat doar unul. Nu știu multe lucruri, așa cum scriam și zilele trecute, dar contrar opțiunilor și preferințelor mele, am simțit că trebuie să le iau. N-a zis nimeni nimic, că ar fi bun, rău, dulce, m-au întrebat doar ce e crema aia de la mijloc și apoi au mers la joaca lor cu Lego. O provocare pentru mine, o amintire pentru ele. Asta nu înseamnă că se va repeta. Muahaha. Ha.
AUTOBUZUL MISTIC- TURISTIC
Eu când mă gândesc la fete, chiar mă gândesc. Adică atunci când ele sunt la școală sau la grădiniță, mă opresc din ce fac, un minut, două, zece și mă gândesc la ele. Mă uit la ceas, încerc să-mi dau seama cam ce fac la ora aia și le zic în gând ceva. Le transmit iubire și grijă și dor și pupici. Dacă la cea mijlocie e ora de somn, îi doresc să adoarmă, dacă la cea mare e ora de parc, îi transmit să se bucure de colegi și de joacă, tot felul. Nu știu cât din energia mea ajunge la ele, dar sunt sigură că ceva cumva ajunge. Universul ăsta ne ajută și el. Azi, în schimb, fata mea mare a fost cea care mi-a transmis un gând, într-o altă formă. Era într-o mini excursie cu colegii de clasă, se plimbau cu autocarul turistic, undeva în zona Aviatorilor-Kisselleff, iar eu eram cu fata mică în parc. M-a văzut din autobuz, m-a strigat, mi-a făcut cu mâna. Eu n-am văzut-o, deși văzusem alt autobuz gol, din acesta turistic, cu ceva timp mai devreme, înainte să adoarmă mititica. Care ar fi fost șansele să mă întorc spre ea? Nu s-a supărat că n-am văzut-o, mi-a povestit veselă și mulțumită, că, azi, ea m-a văzut din autobuz de acolo, că eu stăteam pe bancă și Kira dormea în cărucior, lângă mine. „Te-am văzut, mami, cum stăteai în parc”. M-a văzut. Și m-a și strigat. Mi-a transmis un gând. E o altfel de amintire. Și pentru mine și pentru ea. Și da eu eram, în parc, pe bancă și apoi pe pătură.
HARRY POTTER Și PIATRA FILOSOFALĂ
În cele din urmă, dar nu ultima amintire, a fost Harry Potter, începutul. Doar odată e prima dată când încep să afle povestea lui Harry Potter, chiar și dintr-o carte împrumutată. Le-a început-o tatăl lor, înainte de culcare. O amintire pentru toată lumea.
Nu știu dacă ziua de azi mai stochează și alte amintiri, #amintirilemanapadesc, precum lacrimile de la masă sau așteptarea de la tipografie, sucul de cocoS și ananas, cărțile, toate, multe, pe care le-am dat voie să le scoată, rând pe rând, din bibliotecă, ora de kinetoterapie sau atelierul de la grădiniță, dar vremea a fost bună, soarele plăcut, a fost o zi relaxată. Sunt recunoscătoare. Și nici n-am zis de magazinul Christine on the Clouds care s-a deschis, tot azi. Dar am zis ieri.
anașimaria 