Credeam că știu. Chiar credeam că știu cum să ofer iubire, cum să citesc povești, cum să aleg mâncare sănătoasă, cât să las copiii la televizor. Credeam că o să știu să cresc și să îngrijesc copii. Credeam că știu să am grijă de o familie. Credeam că știu pentru că e de ajuns să iubesc, să vorbesc calm, să am răbdare.
Credeam că știu să spun nu, să pun limite, să refuz. Să refuz zeci de jucării, zeci de haine, de cadouri, de slime-uri. Credeam că știu și să accept, să accept mizerie, țipete, supărare, diferențe. Credeam că știu să țin piept dulciurilor și televizoarelor și bunicilor și criticilor și furiilor. Nu știu nimic.
Credeam c-o să primesc ajutor. Că ceilalți o să mă asculte. Că o să înțeleagă, că nimeni n-o să judece. Credeam că eu o să zic ceva și ei vor fi de acord. Că eu o să fac ceva și nimeni n-o să conteste. Ce aroganță.
Credeam că putem să vorbim, în loc să tăcem sau să ne ascundem sau să fugim. Credeam că am crescut, că știm mai bine, că putem mai mult. Ce idealistă.
Credeam că acești copii au venit în această familie, pentru că aici le este locul. Dar poate nu le este aici locul. Poate nu îi merităm. Ce surpriză.
Credeam că eu n-o să-mi cert copiii sau că n-o să mă cert cu soțul din cauza lor. Credeam că o râdem în fiecare zi. Credeam că o să fie mai multă magie. Ca în poza cu sacoșa de la Mega. Credeam că o să fie mai bine, mai simplu. De ce să nu fie?
Credeam pentru că aveam încredere. Și credeam că și alții au. Ce greșeală.
Credeam că azi va fi o zi bună. Mai ales când suntem sănătoși, când ne facem timp de un prânz, când mergem la masaj, când ne iubim. N-a fost. E sfârșitul zilei, dar pare sfârșitul lumii. Și eu care mă lăudam cu vacanța din Grecia. Ce nebunie. Se pare că Jon Snow nu e singurul care nu știe. Nimeni nu știe.
anașimaria 
Excelent! Este bine să credem!
ApreciazăApreciază