În curtea casei, doi copii se jucau liniștiți: inventau o limba specială, ca să poată vorbi între ei fără să-i înțeleagă nimeni.
– Bim, bam, zise primul.
– Bam, bom, răspunse al doilea.
Și izbucniră amândoi în râs.
Într-un balcon de la etajul întâi, un moș de treabă citea ziarul, iar la fereastra din față, o babă nici de treabă, nici de ispravă.
– Ce caraghioși sunt copiii aștia, zise baba. Moșul nu fu însă de acord.
– Mie nu mi se pare.
– Să nu-mi spuneți că ați înțeles ce au zis.
– Ba am înțeles tot. Primul a zis: ce zi frumoasă. Iar al doilea a răspuns: mâine va fi și mai frumos.
Baba strâmbă din nas, dar nu zise nimic, fiindcă copiii începură din nou să vorbească pe limba lor.
– Maraschi, barabaschi, pipirimoschi, zise primul.
– Buf, răspunse al doilea.
Și din nou izbucniră amândoi în râs.
Să nu-mi spuneți că ați înțeles și acum, spuse indignată, baba.
– Ba am înțeles tot, răspunse moșul zâmbind. Primul a zis: ce fericire că suntem pe lume. Iar al doilea a zis: ce frumoasă e lumea.
Și chiar e frumoasă? insistă baba.
– Bim, bam, buf, răspunse moșul.
Aceasta de mai sus este una dintre cele 60-70 de povești din cartea „Povești la telefon” scrisă* de Gianni Rodari, acest italian șugubăț, simpatic și creativ. Adică așa cred eu că este, datorită acestor scrieri amuzante și iubitoare (și pentru că am mai citit și o bucată din Gramatica fanteziei, tot de el scrisă, tot minunată). Îmi place foarte mult povestea asta, Bim bam buf, poate cel mai mult. Pentru că într-adevăr, limbajul copiilor este altul, este curat, este sincer, simplu. Uneori îl întrerup și realizez asta. E greu să fii doar martor, partener, însoțitor. Dar când reușesc, descopăr câte ceva nou, diferit, bun, la fiecare copil al meu. Sau la orice copil. Sau poate nu descopăr, doar ascult. Și sunt acolo. Văd. Aud. Simt.
*iar introducerea în poveste este clar înduioșătoare. Nu că l-aș da pe tata, dar așa un tată, mi-ar plăcea și mie. “A fost odată ca niciodată un tată care şase zile pe săptămână străbătea întreaga Italie, în lung și-n lat. Duminica se întorcea acasă, iar luni dimineaţa o lua de la capăt. Înainte de plecare, fetiţa lui întotdeauna îl ruga să nu uite să-i spună în fiecare seară o poveste, pentru că altfel nu putea adormi. Aşa se face că, oriunde se afla, seară de seară, la ora nouă fix, contabilul Bianchi dădea telefon acasă. Cartea de faţă cuprinde toate aceste povești ale domnului Bianchi: avem aici palate din îngheţată şi oameni de unt, un nas care fuge de pe chipul stăpânului, păpuşi bolnave de bombănită – povești una și una, desprinse parcă dintr-un timp în care nu mai există cuvântul „plâns“.
anașimaria 