Există un lucru. Enervant, deranjant, frustrant chiar, depinde de moment, nepotrivit, enervant-amuzant, alteori.
Îl fac fetele mele (mai ales a doua) și, poate, mulți alți copii în lume. Sau poate nu chiar așa mulți. Să-mi spuneți voi. Dar cred că sigur cei cu frățiori sau surioare, bebeluși.
După cum ziceam, acest cel mai enervant lucru pe care-l fac poate fi și amuzant. Să vă dau un exemplu:
– Mami! Mami! mă strigă de pe bancheta din spate. Kira (adică sora ei mică mică, obosită deja) o să adoarmă în curând.
– Atunci las-o să adoarmă. Nu mai vorbi.
– Mami, strigă ea peste un minut. A adormiiiit. Vorbește într-o șoaptă apăsată, menită să facă un anunț important, dar subconștient, probabil, să trezească bebelușul semi-adormit. Semi, pentru că șoapta ei l-a făcut pe bebeluș să scâncească de două ori.
– Maaaaami. Doarmeeee. Să facem liniște, zice tot ea, tot în șoaptă, fără jenă.
Urmează un minut, două, uneori chiar cinci de pauză.
– I-am tras perdeaua să nu-i vină soarele.
– Lasă scoica așa cum e, insist eu.
Se aude un clic, n-a lăsat-o așa cum e. A tras mânerul cu perdeluța aia neagră (mama ei de perdea) până la capăt.
Uneori bebelușul se trezește, iar. Alteori, scapă ca printre urechile șușotelilor.
– Mami! Cred că visează ceva frumos, că râde.
– Ok, oprește-te din vorbit și visează și tu.
Ea nu se oprește. Doar eu mai visez.
– Eu nu visez, vorbesc cu tine.
Am încheiat citatul.
Noroc cu umorul și cu iubirea.
anașimaria 