Ceva ce s-a întâmplat dincolo de Edenland Park

Toți copiii sunt înăuntru. Chiar și doi dintre copiii mei, alături de tatăl lor. Dincolo de poarta mare, dincolo de bariere, dincolo de alee, pe trasee, cățărați prin copaci sau călare pe unicornii-vată de zahăr. Ar fi trebuit să fac o fotografie cu vata din zahăr în trei culori de unicorn. Cât zahăr. Ce minți creative care s-au concentrat să propună (sau să găsească) modele noi de vată pe băț. Ce se mai uitau și fetele mele la ea. Dar ele tocmai ce serviseră de curând, la Summer Well, prima (și singura, până acum, sper) vată pe băț. Toți copiii sunt, cum ziceam, care pe aici, care pe dincolo, în Edenland Park. Toți, mai puțin trei. Trei băieți joacă fotbal pe unul dintre cele două drumuri cu pietriș din parcare. De fapt pe ambele, în funcție de pase. Mingea sare de la unul la altul, intră și iese pe sub mașinile parcate, ridică praful de pe ultimul drum dinainte de câmp, iar copiii o urmăresc și cu privirea și cu piciorul. E liniște comparativ cu zgomotul din parc, nimeni nu țipă, ei se concentrează. Câte o familie traversează parcarea spre mașină, e deja ora 7, pentru unii se apropie ora de baie, de masă sau cine știe, de somn sau de mers la bunici. Și eu tot în parcare, mă plimb cu mașina, încerc să adorm un copil mic, acolo în scaunul lui, și în același timp să păstrez norii de praf cât mai mici și cât mai aproape de sol. Unul dintre copii dă un șut, iar mingea ajunge în fața mea. Băieților li se măresc pupilele, se uită cu ochii mari la mașină. Trag de volan spre stânga, ocolesc mingea, larg și încet, trec pe lângă ei, deschid geamul. Cel mai mic dintre ei se uită la mine, fix, și ridică mâna în semn de mulțumesc. Atât. Ridică mâna și se uită în ochii mei. Cred că nu are mai mult de 6 ani. În acest semn de recunoaștere s-a adunat, pentru mine, în acea secundă, toată aprecierea lumii. Băiatul care, instinctiv sau nu, îmi mulțumește că i-am salvat mingea, jocul, momentul, îmi arată că gestul pe care l-am făcut a fost văzut și apreciat. Eu i-am văzut bucuria și joaca, el mi-a văzut silința și înțelegerea. Ei continuă să lovească mingea, eu reușesc să adorm, până la urmă, copilul. Parcarea devine din ce în ce mai goală, iar cerul din ce în ce mai gri. E din ce în ce mai multă liniște. Nu se aude niciun țipăt de fată care să facă săritura Eden (Eden Jump). Așa cum s-a auzit când am sărit eu acum o lună, în același loc, cu teamă și încântare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s